Drama de sambata mi-a lasat sechele. Nu mi se intamplase niciodata in viata mea acest lucru, desi au mai fost vreo doua situatii cand am fost la limita. Am reusit atunci sa evit calamitatea, pastrandu-mi calmul si stapanindu-mi emotiile. Auzisem de unul sau de altul ca au patit aceasta nenorocire. Insa nu credeam ca mi se va intampla mie vreodata. Gandeam pozitiv si eram convins ca, desi nu e usor, pot reusi de fiecare data. Sambata seara am esuat lamentabil: am fost respins in Fratelli.
O parte a lumii mele s-a prabusit atunci. Mi-am analizat retrospectiv viata dar micile succese cu care ma mandream paleau in raport cu umilinta traita in acel moment. Pe culoarul pe care ma intorceam spre iesire, spasit si confuz, privirile pline de compasiune ale celorlalti imi accentuau depresia iar stalpii circulari ai prelatei de la intrare erau furcile caudine ale umilintei mele.
Traiesc de atunci continuu, pe repeat, starea respectiva. Mi-e greu sa-mi amintesc sirul evenimentelor. Se spune ca in situatii la limita, memoria ultimelor 5 minune dinaintea incidentului se reseteaza. Printre franturi de imagini il vizualizez pe bodyguard-ul de la intrare inspectandu-ma de la distanta si aratand acuzator catre sandalele mele. Stiu ca am incercat sa-mi pastrez calmul, sa nu intru in panica. Bodyguardul a fost amabil si, asumandu-si limitarile, a trecut problema superiorului ierarhic, respectiv bodyguardul de pe culoarul VIP. Acesta din urma era probabil expertul in estetica al clubului pentru ca la el decizia a fost mult mai simpla. Mi-a privit sandalele pret de o secunda si apoi a clatinat negativ din cap.
Este straniu cum unele decizii, aparent atat de banale, pot sapa santuri atat de adanci in personalitatea noastra. Mi l-am imaginat pe ofiterul nazist care decidea intr-o secunda culoarul pe care urmau sa o ia fiecare din miile de oameni care coborau din trenurile de la Auschwitz. Mimica estetului care m-a respins era la fel de aspra, parea lipsit de sentimente si de scrupule, imposibil de induiosat. Am inteles atunci ca sunt pierdut. Self esteem-ul meu s-a prabusit, totul era degeaba. In zadar au incercat prietenii mei sa ma imbarbateze, sa ma ajute sa trec cu demnitate peste acest moment. Nu exista consolare. Totul se terminase.
Disperarea genereaza solutii si mai disperate. Am recurs la metode josnice, degradandu-ma in asemenea hal incat am incercat sa-mi schimb sandalele cu pantofii unui prieten scandinav cu care m-am intalnit pe strada. Desi beat la limita comei alcoolice, prietenul meu a realizat ca purtand sandalele mele ar fi preluat asupra lui stigmatul interzicerii in cluburi iar prietenia noastra nu putea totusi sa valoreze atat. Mi-am acceptat asadar osanda si am plecat sa-mi traiesc cu modestie restul de viata prin alte locuri.
Cu vreo doi ani in urma, am fost invitat la Fratelli impreuna cu un prieten. El a fost respins pe loc de estetul de la intrare iar mie mi s-a facut o maxima concesie fiind lasat sa intru. „Esti imbracat cam de strada!”, mi-a zis autoritatea de la poarta. Nu l-am inteles nici pe „cam” si nici pe „de strada” insa m-am strecurat inauntru. Am intrat doar sa-i salut pe prietenii care ma invitasera si am plecat sa-mi regasesc prietenul respins in Centrul Vechi, intr-un bar care isi dorea mai mult banii nostri. Dupa cateva minute, la iesire, am fost apostrofat de bodyguardul care il rejectase pe amicul meu: „nu se face sa-ti lasi tovarasul si sa intri singur!”, mi-a zis el. Fin analist al comportamentelor umane, acest moralist cu ceafa lata imi tinea lectii de protocol explicandu-mi erorile de conduita. L-am intrebat daca e si filozof, nu numai bodyguard, sau daca le-a facut clubul un curs intensiv pe codul bunelor maniere. Replica mea l-a deconcentrat, si-a iesit din rol si mi-a adresat cateva cuvinte care m-au facut sa-mi amintesc ca eram totusi „la usa cortului”.
Cand calatoresc prin lume, in zone calde, port slapi de plastic, achizitionati local cu cca 5$. Majoritatea turistilor din vest procedeaza la fel. Am fost prin cluburi din vest si din est, din Las Vegas in Bali, fara ca cineva sa se uite macar inspre incaltarile mele. Chiar daca nu sunt deloc un fan al cluburilor, am acumulat experiente de acest gen in zeci de locatii din lumea larga. In multe dintre ele am intrat descult chiar, cei care ma stiu cunoscand preferinta mea de a umbla asa. Am trait o singura experienta similara, unde credeti? Exact: in New Dehli. Ei bine, si acolo am fost respins din cauza slapilor pe care ii purtam insa acolo gasisem o solutie simpla: I-am oferit unui chelner 200 de rupii pe pantofii cu care era incaltat iar indianul a acceptat oferta pe loc.
Desigur, Fratelli nu este nici Cazino-ul din Monte Carlo, nici vreun parlit de club din Miami, nici vreun local imputit din Singapore sau Hong Kong. Fratelli este in alta liga. In cortul alb de pe malul marii nu trebuie doar sa vrei sa vii. Trebuie sa fii si acceptat. Tu iti doresti mai mult sa fii acolo decat isi doresc proprietarii clubului. Ti se face un favor imens sa fii acolo. Si la cat de plin este in fiecare week-end inseamna ca planul lor de afaceri se muleaza perfect pe societatea noastra.
Seara perfecta este cea in care rasufli usurat pentru ca esti acceptat la intrare, reusesti sa-ti gasesti o jumatate de metru patrat care sa-ti apartina (si pe care o revendici ulterior cu agresivitate), esti nebagat in seama intentionat de barman, te holbezi ca boul cateva ore, zbieri in urechea celui de langa tine, cheltuiesti mai mult decat iti permiti si pleci la 5 dimineata, incununat de glorie. Beneficiile sunt pe masura: ai dat check in pe facebook, te-ai intalnit cu cativa cunoscuti consolidandu-ti imaginea de clubber, ai flirtat cu doua-trei pitipoance incordate care te-au masurat de sus pana jos si au ars-o in fitze si ai plecat cu relaxarea ca luni la birou vei putea declara cu emfaza :”Am fost in Fratelli in week-end. A fost cam de cacat!”
