Al doilea Majorat

AL DOILEA MAJORAT.
Am facut 18 ani pentru a doua oara. La fel si prietenii mei de la 18 ani.

1.
Am un prieten foarte bun. Un prieten vechi foarte simpatic. Era un tip vesel, mereu pus pe sotii. In liceu era cunoscut ca cel care facea cele mai mari excese la bautura. Mi s-a parut intotdeauna un tip foarte spiritual. Era cult, erudit, era o placere sa stam de vorba. Sunt sigur ca el mi-a insuflat pasiunea de a afla lucruri, de a citi si studia istorie. Stateam uneori nopti intregi de vorba despre lucruri care s-au intamplat, filozofam si ne imbogateam spiritual.
In adolescenta nu i-am cunoscut multe prietene, de fapt am cunoscut una singura mai bine. Era o fata cam nebunatica pe care rareori am vazut-o altundeva decat in cluburi sau la petreceri. Nu mi-era clara natura relatiei lor insa cert este ca erau impreuna. Probabil ca o fi fost firea lui timida de vina pentru ca pe vremea cand noi ceilalti eram disperati dupa fete, el parea calm, relaxat si aproape dezinteresat de acest subiect. Imi amintesc ca intr-o zi, un prieten i-a prezentat o situatie. Avea acest baiat o amica care se maritase recent. Dintr-un motiv pe care nu-l stiu, aceasta fata ar fi dorit o partida extraconjugala de sex si atat. Prietenul meu a acceptat sa o satisfaca (ma rog, sa incerce – nu sunt suficiente date legate de eventuala satisfactie a fetei) si stiu ca s-au intalnit o singura data pentru sex. Ulterior, nu si-au mai vorbit.
Pe la vreo 23-24 de ani, s-a imprietenit cu o colega de birou. In timp, relatia lor a devenit cea mai serioasa relatie din viata prietenului meu. S-au mutat impreuna in garsoniera ei, si-au luat si un caine. Se pare ca mama lui (despre tatal lui, in mod straniu, nu stiu aproape nimic doar ca lipseste din peisaj) nu a placut-o de la inceput pe aceasta fata. Nu imi este clar de ce insa presupun ca a fost un complex de motive: unul era ca fata era mai mare decat prietenul meu si anume cu vreo 4 ani – diferenta destul de mare la varsta lor. Al doilea motiv pe care-l cred este ca nu-i placea stilul fetei - era destul de indolenta in aparenta. Mai cred ca o considera nepotrivita pentru fiul ei. Trebuie sa precizez ca mama prietenului meu acumulase o avere considerabila, respectiv detinea mai multe apartamente in diferite locuri din Bucuresti, apartamente care furnizau venituri excelente din chirii si care se constituiau o dota bunicica pentru viitoare familie a prietenului meu. Lucrurile s-au cam complicat dupa ce relatia dintre cei doi a devenit serioasa. Eu am inteles ca s-a desfasurat un soi de disputa intre cele 2 femei cu miza clara: prietenul meu. Pe prietena lui am auzit-o deseori bombanind-o pe mama lui iar in rarele cazuri cand le-am vazut pe cele 2 femei la acelasi eveniment am inteles ca relatiile dintre ele erau reci, incordate chiar. Cei doi au continuat insa sa-si traiasca relatia si pareau ca au o relatie suficient de solida. In schimb, pe plan material pareau ca nu o duc tocmai bine. Primisera pana la urma, cu chiu cu vai, un apartament de la mama prietenului meu, apartament in care locuiau. Se pare ca tot pentru a-i satisface fetei o pasiune specifica, cuplul a mai adoptat inca doi caini (de data asta vagabonzi), caini carora le-au pus nume ciudate si care se bateau frecvent atat intre ei cat si cu primul caine al familiei. Se pare insa ca apartamentul daruit fusese una dintre ultimele dovezi de bunavointa ale mamei prietenului meu pentru ca disputa dintre cele 2 femei parea sa continue iar cuplul nu beneficia de relaxarea financiara pe care ar fi adus-o averea mamei prietenului meu.
Din disputa de mai sus a iesit castigatoare prietena. Dupa vreo 4 ani cei doi s-au casatorit. A fost si aici o incurcatura in sensul ca au parut foarte grabiti cu cununia civila pe care au facut-o intr-o toamna. Nunta a avut loc in primavara anului urmator si-mi amintesc ca au fost nevoit sa-si schimbe nasii intrucat cei pe care ii stabilisera la cununia civila se certasera intre timp si vroiau sa divorteze. Dupa casatorie, viata lor a intrat in ceea ce conventional numim normalitate. Desi mama lui s-a relaxat cu ideea tot nu a contribuit esential la dezvoltarea planurilor de familie. Adica nu a avut un aport financiar consistent. Primul lor copil, respectiv o fetita, s-a nascut destul de repede iar familia a inceput sa viseze la o casa cu curte. Auspiciile (respectiv veniturile suplimentare din acea perioada ale prietenului meu) au fost destul de bune, si proiectul a inceput. A fost cumparat un teren, s-a facut un proiect. Dupa cateva luni a fost turnata fundatia si usor-usor casa a fost ridicata. Desigur, in lipsa ajutorului matern, prietenul meu era totusi incapabil sa duca la capat un proiect atat de costisitor. Pentru a ridica casa, au fost necesare diverse imprumuturi pe la banci si pe la prieteni. Nici nu stiu daca proiectul casei a fost gandit de la inceput gresit sau nu a fost gandit deloc, cert este ca la un moment dat s-a blocat din lipsa de fonduri. Este posibil ca cei doi soti sa fi sperat ca efortul lor de inceput sa fie pana la urma completat si de mama lui. Fetita lor facilita prin existenta ei o usoara reconciliere intre mama si sotie. Oricum, cel putin intr-o prima faza, ajutorul matern s-a lasat asteptat iar proiectul casei s-a blocat. Proaspata familie avea deja foarte multe datorii (4 sau chiar 5 credite diferite daca informatia mea este corecta) basca imprumuturi pe la toti aproape toti prietenii si in plus trebuiau acoperite necesitatile familiei extinse (6 fiinte, inclusiv cainii de pe balcon).
Cred eu acum ca perioada aia a fost momentul de cotitura in viata si in atitudinea prietenului meu. Este posibil sa ma insel, este posibil ca schimbarea sa fi aparut inainte sau dupa aceasta perioada, cert este ca la un moment dat l-am constientizat schimbat si am considerat ca experietele din acei ani au fost cauza principala a schimbarii lui. Cum s-a schimbat? Ei bine, in primul rand a devenit morocanos, plictisit si trist. Sclipirile de voiosie pe care in adolescenta le observam la tot pasul s-au transformat intr-o atitudine introvertita. A devenit un om parca prea apasat de responsabilitatile noi care ii aparusera, un om care isi asumase total aceste responsabilitati si care se straduia sincer sa se achite de ele. Si pot sa spun ca reusea. La limita, insa reusea. Se trezea dimineata la 6 (parca) plimba cei 3 caini, apoi facea un dus si mergea la servici. Muncea corespunzator, castiga mediu spre bine, se ocupa si de copil, si de casa in constructie si de reparatia masinilor. Se mai ocupa si de rezolvarea unor probleme stupide pe care tot el le cauza insa acest atribut al sau este o alta poveste (de exemplu: atunci cand teava de gaze a fost trasa prin fata casei in constructie el a decis sa se racordeze ilegal pentru a-si pune in functiune centrala termica. Nimeni nu a inteles de ce s-a grabit sa faca acest lucru fara autorizatie intrucat, din cate imi amintesc, nici geamurile nu le pusese pe atunci. A fost bineinteles prins si anchetat penal, problema pe care a ajuns pana la urma sa o rezolve – romaneste – dar aceasta situatie i-a tulburat si mai mult universul sau oricum incarcat de griji.
Noi il percepeam destul de amarat pe atunci. Pot concluziona acum ca de atunci au inceput sa apara si scaparile sale in munca pe care o desfasura la birou, unele dintre ele memorabile (este cel care organizand un eveniment la munte pentru un client a rezervat un hotel intreg intr-o alta zi decat cea a evenimentului). Desigur, el le facea, el le rezolva insa toate astea (si au fost foarte multe, va spun!) l-au secatuit de resurse, i-au aplatizat voiosia si extrovertirea si l-au transformat asa cum va spuneam. In aceasta perioada sotia lui a decis sa renunte la job si sa se apuce de afaceri. A incercat o afacere comerciala ciudata (in opinia noastra) din care a iesit dupa vreo doi ani destul de sifonata financiar. Inteleg ca afacerea a mers un timp (sau indicatorii afacerii nu au fost calculati corect) insa ulterior s-a prabusit si nu a lasat decat inca o gaura financiara in bugetul familiei. Nu stiu sa mai fi lucrat ceva de atunci, probabil se ocupa de casa si familie.
Pe fondul asta, plini de datorii si plini de necesitati, familia noastra intrevedea foarte greu perspective optimiste. Din ce in ce mai ineficient la birou si amenintat ca va fi dat afara, prietenul meu cazuse destul de tare. Cred ca atunci s-a refugiat in ortodoxie, a devenit usor dogmatic, inflexibil intr-o evlavie nefireasca si atunci a inceput (asa cum se intampla cand devii dogmatic) sa-si piarda din spiritualitate. Totusi, nu era nici pe departe o situatie dezastruoasa. Erau inca tineri si sanatosi, aveau un copil frumos de care se bucurau, inca mai aveau tonus. Erau o familie normala care isi dorea doar una sau doua trepte in plus pentru a-si atinge nivelul de echilibru.
Totul mergea normal si atunci cand a murit mama lui. Dincolo de drama teribila a prietenului meu, pe care am trait-o pana la urma cu totii data fiind apropierea noastra, acest eveniment eminamente nefericit a inceput sa indrepte pragmatic lucrurile. Casa care fusese finalizata pana la urma a primit si ultimele dotari, datoriile s-au stins (sau macar s-au redus considerabil), in curte au aparut noi masini. Bineinteles in contul catorva proprietati rezultate din mostenirea mamei sale. El si-a schimbat joburile, chiar si domeniul de activitate, apoi a revenit la industria in care a lucrat mai mereu. Ulterior, au mai aparut inca doi copii in casa si un numar neprecizat de caini in curte. A ramas insa tristetea prietenului meu. I-am spus o data, poate nu textual insa in spiritul celor de mai sus: Dragule, te-ai schimbat! A parut ca intelege, nu m-a contrazis. De fapt, nu a zis nimic. A pastrat aceeasi atitudine absenta si morocanoasa de parca i-as fi spus cat e ceasul.
Ne mai vedem destul de rar acum. Nu mai lucram impreuna, de fapt el a schimbat mai multe joburi neparand sa reuseasca sa se integreze efectiv pe undeva. Este permanent in cautare de oportunitati de job mai bune insa in general accepta singura oferta. Este singurul dintre prietenii mei buni care a avut serioase probleme medicale. Nici nu stiu daca le-a depasit in totalitate.
Relevanta pentru schimbarea lui este o situatie pe care am observat-o la el acum multi ani. Fiind intr-o semivacanta in strainatate am descoperit impreuna un fast-food unde se serveau niste cartofi prajiti cu maioneza absolut deliciosi. Prietenul meu este pofticios si se lupta de cand il stiu cu silueta. Atunci a facut un exces in sensul ca a mancat vreo 2 cornete de cartofi prajiti. Dar pofta nu-i trecuse. In schimb, trebuia sa se opreasca, atat din cauza faptului ca (pe fond) incerca sa slabeasca cat si din cauza costului de 5 euro solictat de vanzator. Am asistat atunci la lupta violenta care se desfasura in sufletul prietenului meu. A castigat pana la urma dorinta iar bancnota de 5 euro a fost preschimbata cu deliciosul cornet de cartofi prajiti. Insa nici atunci fericirea nu s-a declansat. In sinea lui se bombanea, se compatimea singur ca nu are ambitie, ca trebuia sa se abtina, ca e gras si ca-si da toti banii pe cartofi prajiti. Ar fi trebuit ori sa se mobilizeze si sa se abtina ori sa-si acorde 5 minute de fericire completa savurand cartofii cu maioneza pentru care decisese sa accepte excesul.
Uneori ma bucur cand intrezaresc la el atitudinea simpatica cu care mi-a castigat prietenia pe vremuri. Prietenii mai noi nici nu ar sti despre ce vorbesc. De fapt, probabil ca nici eu daca l-as fi cunoscut acum nu mi l-as fi dorit foarte mult ca un prieten apropiat. Probabil ca ne-am fi rezumat la statutul de cunostine. Am apucat insa sa fim prieteni, prieteni foarte buni si chiar daca acesta declaratie este din ce in ce mai putin sustenabila prin fapte, statutul de prieten foarte bun nu mai poate fi schimbat. Ne stim de 22 de ani, am asistat impreuna la derularea vietilor noastre, am fost subiectivi in analiza reciproca iar cele de mai sus sunt concluziile mele vav de el. Nu cred ca este fericit in general, viata lui il solicita prea mult pentru a se mai putea preocupa de propria fericire. Nu cred ca fost vreodata infidel sotiei lui, nu cred ca a facut excese mai mari decat acei cartofi prajiti.
Nu cred ca si-a dezvoltat prea mult pasiunile, nu cred ca a facut majoritatea lucrurilor pe care si le-ar fi dorit la 18 ani. E drept, a ales calea conventionala, a fost fidel ideilor clasice si cum-necum a scos-o la capat. Pretul platit este schimbarea de atitudine pe care nici nu cred ca o realizeaza.


2.
Am un prieten foarte bun. Intre noi a fost probabil cea mai profunda relatie de incredere pe care am experimentat-o cu cineva. Este un tip aproape fara defecte. Este loial, ferm in promisiuni, capabil oricand sa-si ajute un prieten aflat la nevoie. Este onest, deschis, temeinic. Este omul pe care m-as baza oricand. Este ceea ce se defineste in acceptiunea mea ca un om bun. Cred ca ma place si el foarte mult.
L-am cunoscut facand parte dintr-un cuplu. In majoritatea cazurilor numele lui nu se pronunta singur ci intr-o mica enumerare, alaturi de cel al prietenei lui. Prima concesie pe care tin minte ca a facut-o datorita caracterului sau eminamente de om bun a fost sa accepte postul de portar al echipei de fotbal, desi avea calitati clare care il calificau pentru un post de jucator de camp. S-a integrat absolut firesc in gasca noastra, fara sa se forteze, fara ifosele, fitzele sau excesele pe care le-am facut toti ceilalti. A fost acceptat la fel de natural desi nu cred ca se remarca prin ceva spectaculos. Noi ceilalti, luptam pentru un beneficiu minimal de imagine, epatam in toate felurile, incercam sa ne pozitionam asa cum am fi vrut sa fim perceputi. El nu. Era sincer si linistit, impacat cu firea lui. Pana si handicapul evident pe care pritetena lui stabila (vesnica as putea spune) i-l conferea in cadrul unei gasti masculine trecea neobservat. Pentru oricare dintre noi, o prietena asumata ne-ar fi daunat in efortul nostru de a castiga imagine. La el nu numai ca nu conta insa asta era imaginea lui, era mandru si confortabil cu ea iar noi am acceptat-o de facto. Mai mult, am ajuns si noi sa respectam si chiar sa admiram uneori acest statut pe care el il afisa cu nonsalanta.
Nu pot sa-mi explic nici macar acum de ce m-am simtit de la inceput si ulterior continuu atras cel mai mult de acest prieten. Cel mai bine ma distram cu un altul, prietenul meu traditional era altul, cel mai mult il admiram pe un altul, cea mai mare nevoie de prietenie o aveam de la un altul. Cu toate astea, prietenia noastra a evoluat, s-a dezvoltat si a explodat practic, in beneficiul amandurora fara ca eu sa constientiez motivele pentru care a devenit atat de profunda. Tind sa pun pe seama lui aceasta apropiere, deosebit de profunda. Cred ca s-a bazat pe un respect teribil pe care prietenul meu il impune, pe relaxarea deosebita cu care trateaza lucrurile si pe tendinta asta ciudata de a fi sincer, de a nu dori sa epateze, sa impresioneze la fel ca ceilalti adolescenti. Mi s-a parut un prieten credibil, veridic, un prieten adevarat. De fapt, se pare ca asta e prietenia adevarata. Nu numai distractie, nu numai pasiuni comune, nu numai interese. E ceva mai profund decat atat, e o legatura matura care este superioara tuturor celor enumerate. Cele enumerate ajung sa fie doar consecinte ale prieteniei si nu cauze. Ma bucur foarte mult de prietenul asta!
Un timp, a stat in umbra. Incetasem sa ne mai vedem, de fapt ne rarisem intalnirile limitandu-ne la evenimentele zgomotoase ale aniversarilor noastre. Nu stiam pe atunci ca prietenii buni din liceu imi vor ramane prieteni inca o viata. Nefiind vorba despre o prietenie stinsa si ingropata, ea s-a reincalzit usor-usor iar mediul de lucru a consfiintit-o definitiv atunci cand am devenit colegi de servici. De atunci am inceput sa ne privim cu maturitatea care incepuse sa ne invaluie iar prioritatile s-au adaptat la noul nostru statut. Am gasit atunci calitatile cele mai importante pe care realizam ca le apreciez la un prieten si amandoi am pus lemne pe foc prieteniei noastre. Proiectele comune care au urmat si succesul lor sunt doar consecintele cele mai firesti ale prieteniei noastre.
Pe prietenul meu nu l-au schimbat si nici macar nu l-au tulburat schimbarile multiple pe care noi, toti ceilalti (fara exceptie) le-am experimentat in vietile noastre personale. Noi toti ne-am comportat uneori ciudat, alteori haotic, am trait intens, am produs si am consumat. Prietenul nostru a evoluat lin si echilibrat, plictisitor de ferm in nevoile si aspiratiile lui. Parea ca a mai trait o data si stie cum stau lucrurile. Sunt convins ca a avut si el, ca toti oamenii, trairi si contra-trairi, mai intense sau mai profunde insa in exterior aproape ca nu s-a simtit. A reusit tot timpul sa depaseasca toate crizele inainte ca ele sa se produca, prin anticipatie probabil, si a reusit sa controleze toate situatiile care au apucat sa se produca retinand micile valuri de toxine rezultate undeva in interiorul cuplului lor. Stau deseori si ma intreb, sunt fascinat chiar de intrebarea: De unde naiba sa stii, sa intelegi anumite situatii fara sa traiesti lucruri similare? Nu-ti ajung cu siguranta doua biblioteci de carti pentru a putea judeca cu o asemenea clarviziune situatii diverse si variate. Tind sa cred ca este doar foarte destept, poate mult mai destept decat cele 2 biblioteci de carti, cu autorii lor cu tot.
Prietenul meu intelege aproape orice situatie, judeca mereu cu calm, nu forteaza niciodata nota. Trateaza situatii in care personajele au un temperament radical diferit de al sau cu o obiectivitate exasperanta si reuseste in acelasi timp sa se prevaleze de statutul sau de prieten luand partea celui la care tine. Nu este neutru. Este un prieten subiectiv care isi asuma si rolul afectiv care rezulta de aici dar care are capacitatea de a judeca obiectiv si de a enunta concluzii laconice, clare.
La momentul potrivit, atunci cand cariera lui era pe panta ascendenta fara vreo incertitudine legata de vreun eventual regres, atunci cand maturizarea sa era practic incheiata si viata nu mai trebuia decat sa fie traita in conformitate cu principiile asumate, atunci s-a casatorit. Evident, cu prietena lui vesnica, fata pe care a cunoscut-o la 6 ani ca intr-un film indian. Am avut deseori incertitudin vav de compatibilitatea perfecta pe care acest cuplu a afisat-o intodeauna. Acum stiu ca ma straduiam sa gasesc nod in papura. Acum stiu ca dorinta omului de a demonstra imperfectiunea lucrurilor era motivul tuturor ideilor care imi veneau pentru a demitiza relatia lor. Inteleg acum ca se poate. Am zeci de prieteni, sute de cunoscuti, mii de povesti citite sau auzite. Romanta prietenului meu este singura pe care o cred. Este exceptia mea, singura. Personal, continuu sa cred ca o astfel de relatie nu este posibila, insa fac o exceptie cand este vorba despre acest prieten al meu. Si continuu sa cred ca, desi ei exista, alta relatie similara nu mai exista, nicaieri, niciunde. In aparenta, la fel ca el, prietena lui are insa o personalitate distincta. N-as zice ca se completeaza ci parca se slefuiesc impreuna.
Copilul lor superb, casa pe care si-au construit-o, vacantele in care au inceput sa mearga tot mai des, universul lor alaturi de parintii lor minunati, toate astea sunt executia fireasca a conceptului lor simplu de iubire si armonie in cuplu. S-au cunoscut la 6 ani si se iubesc dupa 30 de ani la fel de mult. Cred ca au strans in jurul lor toate energiile pozitive rezultate din felul lor de a fi si sunt protejati si draguti in fericirea lor.
Ca orice relatie extraordinara de prietenie, a noastra a fost reciproca. Nici nu s-ar fi putut altfel. Ma bucura foarte mult increderea pe care simt ca o are in mine, in calitatile mele, in judecata mea si chiar in flerul meu uneori. La fel, eu am incredere in tenacitatea lui, in hotararea lui, chiar si in oamenii pe care ii recomanda pentru ca stiu ca au trecut in totalitate prin filtrul analizei sale.
Prietenul meu a facut doar cateva dintre lucrurile pe care si le-ar fi dorit la 18 ani. Sunt convins ca inca sunt multe pe care nu le-a facut. La multe a renuntat insa acest lucru nu-l frustreaza deloc pentru ca are clarviziunea necesara intelegerii faptului ca la sfarsit tot el este in avantaj. Ca prioritatea lui principala, elementul care il face cel mai fericit este familia lui si ca acest concept simplu, nepretentios sufoca toate acele aspiratii mici a caror realizare ar putea afecta un procent din ansablul sau tihnit. Prietenul meu este fericit!


3.
Am un prieten foarte bun. Cand l-am cunoscut, l-am perceput ca un tupeist, un tip cu foarte mare incredere in el. Avea un aer superior, parea ca este mult mai mare decat noi ceilalti desi eram colegi de clasa in liceu. Ne-a organizat echipa de fotbal si s-a autointitulat capitanul ei. Parea liderul de care aveam nevoie noi toti. Parea matur si experimentat, vorbea in cunostinta de cauza despre fete, ironiza pe toata lumea si parea genul de coleg a carui prietenie este aspirationala.
Cred ca prima punte de apropiere intre noi s-a dezvoltat pe terenul de fotbal. Cred ca i-am castigat simpatia marcand goluri iar ulterior am ajuns chiar colegi de banca. Era dezinvolt chiar si cand facea misto de profesori si primea cu o detasare surprinzatoare notele mici si celelalte consecinte disciplinare ale atitudinii lui.
Cand mitul pe care il dobandise la inceputul liceului nu se disipase inca si-a facut o prietena. Nu era vreo fata speciala insa avea o calitate aproape unica in peisajul inceputul de liceu: facea sex. Atunci cand noi, cu totii, alergam cu disperare dupa primele incercari sexuale, el avea o relatie confortabila si completa cu aceasta fata si acest aspect ii confirma ascendentul si superioritatea. Impartasea uneori cu noi anumite picanterii ale relatiei sale sexuale si noi ne imbogateam orizonturile ascultand experientele sale.
Imaginea lui de personaj superior se deteriorase binisor spre sfarsitul liceului dar a ajuns intr-adevar jalnica in anii care au urmat. In antiteza cu imaginea pe care o dezvoltase la inceput, identitatea sa a ajuns sa fie perceputa complet diferit in decada a treia a vietii sale: un tip nesigur, dependent de familie si prieteni, incapabil sa-si dezvolte cariera, lenes (ar fi dormit toata ziua). Era un baiat care nu stia ce vrea, care sustinea tot felul de utopii, imposibil de multumit, incapabil sa se relaxeze, agitat inutil, cu preocupari puerile. Imaginea lui de mare fotbalist si succesul la fete s-au rasturnat ajungand undeva pe ultimele locuri in gasca noastra. Imi amintesc ca, spre sfarsitul liceului, dezamagit de excluderea sa din echipa de fotbal a clasei, si-a creat propria selectionata formata din baieti de la alte clase si ne-a propus o infruntare. Noi am acceptat provocarea si meciul a inceput. La prima actiune a meciului, prietenul meu si-a marcat un autogol spre amuzamentul nostru isteric. Tin minte ca nici nu mai puteam juca, atat de tare ne amuzase situatia si nici nu mai puteam trata cu seriozitate initiativa selectionatei prietenului meu.
In materie de fete, dupa inca 2-3 semisuccese, cariera lui a intrat intr-un declin, maturizarea sa amplificandu-i parca lipsa de interes care se instaurase in atitudinea lui. Povestile sale nu mai erau oricum credibile, ajunsese sa fie luat constant peste picior iar autoironia lui, desi amuzanta, ii consolida imaginea jalnica care se crease. Aceasta autoironie pe care o sustine cu pasiune pana in ziua de astazi, traseaza linia generala a perceptiei sale in cercul nostru de prieteni.
In pofida acestei complete rasturnari de imagine, prietenia noasta a durat si cred ca s-a statornicit. Calitatile indubitabile pe care nu le-a pierdut niciodata sunt: creativitatea, spiritualitatea si norocul. Are idei spectaculoase, nu neaparat practice sau fezabile insa chiar si utopice ideile lui dezvaluie o creativitate deosebita. Este amuzant, poate printre cei mai amuzanti oameni pe care ii stiu. Incapabil sa trateze lucruri profunde, in superficialitatea lui este mereu pus pe glume, mereu interesat sa presare picanterii pe cele mai serioase discutii. Nu se poate concentra mai mult de cateva minute pe un singur subiect, trece rapid de la una la alta, fara a finaliza nimic, insa in cursul unei intalniri cu el nivelul bunei-dispozitii creste si pana si cei mai incordati oameni ajung sa se destinda putin. In dauna acestor calitati indiscutabile, defectele par mici, nesemnificative: este zgarcit (zgarcenia sa legendara pare tot o calitate prin tratarea ei autoironica deosebit de amuzanta), lenes, superficial. Este genul acela de om care te incurca de fiecare data afisand un interes teribil pentru orice fel de proiect dar care te lasa balta in ziua startului. E genul care nu zice nu dar nici nu face ce zice. Promite tot felul de banalitati pe care le uita instantaneu. Barfeste pe toata lumea, pare sa nu admire pe nimeni si pare sa creada ca toti oamenii sunt ca el: Le atribuie defectele pe care el insusi le are!
Norocul este componenta esentiala a vietii lui. A avut noroc de la inceput, facand parte dintr-o familie buna, familie care l-a dus practic in spate rezolvandu-i toate problemele pe care in calitate de adolescent teribil le-a creat (la sfarsitul clasei a 10-a nu a putut ajunge la examenul de corigenta pentru ca era la inchisoare). A reusit sa termine astfel liceul, chiar sa intre la o facultate desi sunt convins ca lasat singur, doar cu calitaile sale, s-ar fi impiedicat demult. A mai avut noroc de prieteni care, in ciuda exploziei balonului de sapun care era imaginea lui, nu l-au abandonat. Insa norocul sau principal este existenta fratelui sau. Fratele sau, un tip incredibil de diferit, a compensat toate deficientele prietenului meu in beneficiul amandurora.
Astfel, acest prieten al meu a fost primul dintre apropiatii mei care a prosperat semnificativ financiar. Mai mult datorita norocului sau ancestral dar si datorita tenacitatii fratelui sau, prietenul meu a depasit foarte repede pragul psihologic al milionului de dolari. L-am admirat foarte mult in acea perioada intrucat in pofida statutului social nou, manifestarile sale nu dezvaluiau deloc evolutia sa financiara. Prietenii i-au ramas cam aceiasi, pasiunile aceleleasi, problemele si frustrarile aceleasi. Desigur, au aparut niste masini de lux, niste proprietati noi si deosebite insa stilul amuzant si autoironic au ramas neschimbate.
Nu a fost casatorit niciodata, cred ca nici macar nu a ajuns vreodata in situatia de a-si pune aceasta problema. Eu i-am cunoscut vreo 2 prietene mai stabile insa nu am fost impresionat aproape deloc de nici una dintre ele. De fapt, asa cum marturisea si el pe sleau nici el nu era impresionat. Una dintre fete, cea pe care in mod straniu a placut-o cel mai mult a fost si cea care a profitat, cat a putut de el. L-a agatat pentru banii lui, a stors cat a putut de la el si l-a inselat de fiecare data cand a vrut.
Nu cred ca se va casatori vreodata, este probabil ultimul dintre cunoscutii mei pe care il vad in postura de tata. Singura lui sansa de a-si face o familie este ca fratele sau sa o faca inaintea lui iar el sa se alinieze corespunzator. Cred ca va trai toata viata ca un boem, cred ca va dormi mult si va manca bine. Cred ca pasiunea lui principala vor fi in continuare can-can-urile sportive, ca ma va suna sa-mi spuna orice idee trasnita (si utopica evident) care i-a trecut prin cap, ca va continua sa fie cel mai vehement critic al sau insusi si ca va continua sa beneficieze de noroc si de grija parca paterna a fratelui sau.
Uneori te surprinde cu informatiile pe care le are. Te poate convinge la o prima intalnire cu cultura lui desi ea se bazeaza aproape integral pe surse facile (gen rubrica: „stiati ca... ” din ziare). Este foarte atasat de familie, este chiar dependent de mama lui si de fratele lui. Se preocupa mult de parintii lui, este capabil de eforturi deosebite pentru orice fleac solicitat de ei. Este un copil ascultator cand e vorba de parinti, pare un vesnic adolescent imatur, care nu s-a gandit niciodata la ce vrea. Este probabil, dintre toti prietenii mei, cel care s-a schimbat cel mai putin.
M-a sunat intr-o zi, cu una dintre miile lui de idei. L-am intrebat: „ce faci?”. Mi-a raspuns ceva de genul asta: „Nu fac nimic, absolut nimic insa sunt epuizat. Sa stii ca te consuma tare si sa nu faci nimic!”
Imi este foarte drag acest prieten al meu. Ma binedispun atat telefoanele lui demente in care imi prezinta ideile care i-au venit in somnul de dupa-amiaza, ma binedispun si intalnirile noastre in care nu vorbim de fapt despre nimic pentru ca el sare dintr-un subiect in altul, sare de la scaderea imobiliarelor la Messi sau la Mutu, trage concluzii pripite, se entuziasmeaza brusc si se agita, da multe telefoane inutile si se grabeste sa schimbe mediul de-ti vine sa zici ca este cel mai ocupat om din lume. Pare mereu grabit, mereu pe fuga, mereu trebuie sa se intalneasca cu cineva pentru a pune la cale tot felul de proiecte megalomanice.
Prietenul meu a realizat singur foarte putine dintre lucrurile pe care cred ca si le dorea la 18 ani. Cumva insa, probabil datorita norocului sau evident, multe i-au picat pleasca. Poate fi considerat de cei care il cunosc superficial un tip realizat. El insusi sigur nu se considera asa.
Cred ca la el, fericirea si nefericirea se impletesc, la fel de haotic ca si activitatile lui. Teribil de influentabil il poti convinge in cateva minute atat de fericirea cat si de nefericirea sa. De fapt, cred ca este fericit in majoritatea timpului, devenind nefericit in scurtele si rarele momente de luciditate in care isi constientizeaza varsta, statutul si realizarile. Ulterior, se relaxeaza avand probabil capacitatea de a-si alunga aceste ganduri serioase si nefolositoare cu o revista sexy sau cu un meci de fotbal.


4.
Am un prieten foarte bun. L-am cunoscut prin intermediul celui mai bun prieten al meu din acea vreme insa ulterior, viata a evolut imprevizibil iar acum prietenul nostru comun este aproape uitat dar noi am ramas foarte apropiati. Era mai mic decat noi si multa vreme a dus in spate aceasta povara, cu toate consecintele ei. Nu l-au demotivat insa nici mistourile noastre, nici drumurile pe care le facea sa ne cumpere tigari. A rezistat cu stoicism si a castigat prin tenacitate respectul nostru si chiar afectiunea noastra. Era un baiat bun, un om simplu, fara pretentii sau aspiratii deosebite. Era genul tehnic, priceput la toate, harnic si dispus sa te ajute cu orice. Era un copil deosebit de saritor.
Desi la inceput l-am tratat cu superioritate, oferindu-i la schimb prietenia noastra pe micile servicii pe care era dispus sa ni le faca, cu timpul lucrurile au evoluat iar prietenia dintre noi a capatat consistenta. A avut o adolescenta imprastiata, haotica, cu ruperi de ritm, alunecari si derapaje. Parea ca se cauta pe sine, ca experimenteaza tot felul de incercari pentru a intelege ce-si doreste. Mai tarziu mi-am dat seama ca nu cauta de fapt nimic ci doar se lasa purtat de val cu o relaxare dezarmanta. Nu intreprinde aproape nimic intrucat este permanent ocupat cu lucrurile in care alti oameni il atrag si asta ii ocupa tot timpul. Este permanent ocupat desi, luat la bani marunti, pare ca nu face nimic. Este permanent relaxat, linistit, impacat. Asta este de departe cea mai evidenta trasatura a lui. Nu-mi amintesc sa-l fi vazut suparat, trist. Este omul a carui liniste interioara o admir cel mai mult, o invidez chiar. Nimic pe lume nu pare sa-l afecteze desi are o viata pe care as cataloga-o ca foarte complicata, periculoasa chiar. Din exterior pare sa aiba o multime de probleme, pe fata lui nu citesti insa niciuna. Este dispus sa se bage in orice fel de proiect, fara sa-i calculeze in detaliu variabilele, fara sa-si faca un plan. Rareori duce vreun proiect la bun sfarsit, are mereu multe proiecte in diferite stadii de rezolvare si pare ca este mereu dispus sa se complice si mai mult.
Avea putin peste 20 de ani cand a disparut pur si simplu. Tocmai ii dadusem o teava de inox sa o taie (imi faceam o balustrada la balcon). A plecat cu teava si n-am mai auzit nimic despre el. S-a intors dupa 2 sau 3 ani cu teava in mana si mi-a spus relaxat ca ii pare rau insa nu a avut timp sa o taie. Din povestirile lui, dar mai ales din ale altora am inteles ca a plecat in Germania unde a locuit la o femeie romanca, mai mare decat el, femeie care avea o relatie cu un respectabil cetatean german. Nu imi este nici acum clar care a fost statutul lui in casa neamtului, cert este ca omul i-a asigurat prietenului meu traiul in Germania, i-a dat limuzina sa o conduca si a avut grija de el ani de zile in conditiile in care prietenul meu nu a muncit nimic. Nici macar statulul relatiei prietenului meu cu acea femeie nu este clar. La un moment dat, parca fara niciun motiv, s-a intors in tara. A lucrat un timp ca agent de vanzari cheltuind in avans toti banii pe care ii incasa de la comercianti (si care bineinteles nu i se cuveneau). Toata viata lui a fost coplesit de datorii, datorii care il insotesc pana in ziua de astazi dar care nu au nicio sansa sa-i tulbure linistea. Uneori imi pare ca este exemplul cel mai elocvent pentru sintagma „fericiti cei saraci cu duhul” insa nicidecum in sensul stupizeniei sau lipsei de inteligenta. Il percep doar inconstient, nepasator la consecinte, boem.
Majoritatea prietenilor nostri il considera un om pe care nu te poti baza. Nu refuza niciodata pe nimeni, isi asuma proiecte pe care nu are nici o sansa sa le realizeze si incurca pe toata lumea. Eu sunt singurul care nu impartasesc in totalitate aceasta parere. Desigur m-a incurcat si pe mine de nenumarate ori insa nicidecum asa cum a facut cu altii. Din cauza asta am senzatia ca primesc un tratament privilegiat din partea lui. Pe mine m-a rezolvat de mai multe ori decat m-a lasat balta, de cele mai multe ori m-a rezolvat ireprosabil cu probleme din cele mai variate. Pentru majoritatea celor care il cunosc este insa exasperant. Nici macar sa te certi cu el nu este eficient pentru ca nici macar aceasta abordare nu-l perturba defel. Poti sa tipi la el, poti sa-l injuri, sa-l ameninti, poti sa-i creezi prejudicii finanicare (penalitati), cred ca poti sa-l si bati, poti sa-i faci orice: nici nu clipeste. Exasperanta pentru toata lumea nu este numai incurcatura creata ci si aceasta atitudine: nu-l streseaza deloc cuvintele pe care i le arunci, consecintele grave pe care i le prezinti, amenintarile, nimic. El este deasupra tuturor acestor situatii banale, pamantene. Are norisorul lui pe care pluteste si unde este atat de linistit incat absolut nimic nu il perturba.
Am inceput sa lucram impreuna la un moment dat, eu bazandu-ma destul de tare pe el si pe dedicatia lui. El a raspuns, asa cum a putut, cu loialitate si interes in numele vechii noastre prietenii. M-a enervat teribil de multe ori insa trebuie sa recunosc ca, desi la limita, chestiile pe care le-a facut bine le depasesc pe cele pe care le-a facut prost sau deloc. De atunci colaboram constant, avem interactiuni din cele mai variate, spre exasperarea colegilor si partenerilor mei care nu inteleg cum de mai am rabdare cu el.
Pana pe la 25 de ani isi inlocuise toti dintii cu o placa de portelan. Era singurul om pe care il stiam care la varsta lui isi refacuse deja complet dantura. Imi amintesc de o aventura traita impreuna la mare. Ne jucam in valuri, ne imbranceam si ne amuzam. La un moment dat, un val l-a izbit in cap si l-a rasturnat. S-a ridicat cu greu si s-a retras catre plaja. A fost foarte tacut in continuare, parea ca este preocupat de ceva. S-a prost-dispus brusc dupa joaca din apa si nimeni nu intelegea ce e cu el, de ce nici macar nu ne mai raspunde. Intr-un tarziu, mi-a marturisit la ureche ca si-a pierdut dantura in valuri si ca nu stie ce sa faca. Se intristase ca arata ca un monstru, cu gura plina de sarme insa a ramas la mare si in urmatoarele zile aplicand un regim alimentar cazon de supe baute cu paiul si interactionand prin gesturi cu prietenii.
In adolescenta i-am cunoscut o singura prietena. Ulterior a inceput o relatie ciudata, la distanta, cu o fata dintr-un alt oras. Intrucat probabil placerea lui maxima in viata este sa calatoreasca cu masina, distanta de aceasta fata nu a reprezentat o problema. Totusi, spre surprinderea generala, s-a casatorit cu aceasta fata care la scurt timp i-a nascut un baiat. Surprinderea de care vorbesc a fost cauzata de faptul ca parea un om absolut iresponsabil si incapabil sa-si asume sarcini mult mai banale decat casatoria.
Afacerea majora in care a decis sa se implice a fost o activitate comerciala in orasul sotiei sale. Tratata cu responsabilitatea specifica, afacerea s-a dovedit un fiasco, secandu-l si mai tare de resurse. Datoriile s-au amplificat, relatia cu partenerul afacerii s-a deteriorat, ajungand la limita unui proces comercial, efortul intens de cca doi ani s-a dus pe apa sambetei. Singurul lucru care a ramas neschimbat a fost calmul prietenului meu.
La un moment dat, tocmai cand creditele si datoriile pareau sa-l copleseasca, l-am auzit ca investigheaza contractarea unui nou credit. L-am averizat sa se potoleasca iar el mi-a raspuns: „La cati bani circula prin lumea asta, sa nu treaca si pe la mine o mica parte?”. Cu executorii la usa, cu afacerea in faliment, cu noua familie la inceput si cu buzunarele goale, prietenul meu s-a consolat cu singura lui calitate incontestabila: calmul sau exasperant. In asta a gasit probabil niste necunoscute resurse energetice care l-au ajutat sa treaca (cu calm) peste toate. Cumva s-a pus la punct, in sensul ca nu sunt acum amenintari imediate care sa-l copleseasca. Problemele nu i s-au rezolvat insa si nu cred ca i se vor rezolva oricum niciodata. Abilitatea sa de a fanda printre ele, de a le ocoli cu nonsalanta este insa desavarsita. Nu le acorda atentie, nu-l tulbura. Pare ca trece prin viata ca rata prin apa, cumva isi atinge scopurile (mai devreme sau mai tarziu) si totul se desfasoara intr-o liniste sufleteasca imperturbabila.
Cred ca este fericit, ca nu sunt prea multe lucruri pe care sa si le doreasca si pe care sa nu le poata avea. Este printre acei prieteni ai mei care sunt relaxati cu ei insisi, care nu au aspiratii mult superioare capacitatilor lor. Din cauza asta, cred ca si-a realizat aproape toate lucrurile pe care si le dorea la 18 ani. Nu mi-a inspirat niciodata ideea ca ar fi infidel sotiei lui sau ca si-ar dori o viata mai tumultoasa, mai colorata decat cea pe care oricum o are. Este un tip cu magnet la prieteni, are o multime de astfel de oameni in jurul lui, nu este deloc un singuratic. Se distreaza la toate petrecerile, este invitat peste tot, este o prezenta fireasca si constanta. Prietenii se amuza pe seama stilului lui, a prostiilor in care se baga, a atitudinii lui in general. Se amuza si el insa nu intentioneaza sa schimbe nimic.
Este poate cel mai neserios si mai indolent om pe care il stiu si totusi este primul care imi vine in cap atunci cand am o problema, atunci cand am nevoie de un mic ajutor din partea unui prieten. Nu pot sa-mi explic acest paradox si de fapt nici nu vreau.


5.
Am un prieten foarte bun. Ne stiam de mult insa am devenit foarte apropiati cand amandoi am devenit rockeri si adolescenti teribili. Intr-o prima faza a prieteniei noastre cred ca am concurat in teribilisme insa destul de curand eu am cedat lupta realizand ca nu voi reusi niciodata sa-l intrec la capitolul asta. Prima oara cand a venit in vizita pe la mine pe acasa mi-a furat cateva casete audio. Nu i-am zis nimic insa a doua oara cand l-am invitat am blocat usa si l-am amenintat cu un cutit. A recunoscut tot ba chiar mi-a inapoiat casetele furate. De atunci, am fost probabil singurul sau cunoscut de la care nu a mai furat nimic.
Eram doi rockeri pletosi, nedespartiti, mereu pusi pe sotii. El era, indubitabil, mai nebun decat mine. Fura de peste tot, nu pentru ca nu avea, ci de amuzament, pentru distractie. Jignea oamenii, distrugea lucurile, urina din mers cand ne plimbam pe strada. Odata ne-am asezat la o terasa unde am baut mai multe beri. Din cand in cand prietenul meu arunca cate un pahar plin de bere pe iarba. Dupa ce scena s-a repetat de mai multe ori am priceput si noi ceilalti ce se intampla. Prietenul meu bea bere din sticla, nu isi turna in pahar. Folosea paharul sa urineze in el sub masa si ulterior anunca continutul pe iarba. Acum stiu ca un pahar de bere si unul de urina arata practic la fel.
Am avut multe, foarte multe aventuri pe care le-am trait cu acest prieten. L-am introdus si in gasca mea de prieteni din liceu, l-am atras in activitatile care ma pasionau la acea vreme. Am devenit practic, nedespartiti. Am petrecut zile in sir plimbandu-ne prin oras, nopti lungi de vara la el pe balcon, am jucat sute de partide de table si mii de partide de biliard. Am fost de nenumarate ori la mare, la munte, la concerte, am tras betii crunte, am agatat fete, am ras de oameni. Am luat si bataie de cateva ori, de mult mai putine ori decat am fi meritat. Am fugit impreuna de acasa in timpul bacalaureatului meu si am dormit intr-un hamac amplasat in parcul Herastrau sau in masini ale prietenilor atunci cand ploua. Am chemat impreuna zeci de taxiuri in care prietenul meu arunca cu cartofi de pe geam, am chemat si pompierii care au si venit cu sirenele pornite sa stinga incendiul imaginar. Ne-am vopsit amandoi parul brunet, ne-am rupt blugii, am fost antisociali si anarhisti fara sa avem alt motiv decat adrenalina varsei. Am trait impruna o adolescenta absolut dementa dar superba. Eram cei mai buni prieteni. Ne uneau tineretea, teribilismul si muzica. Eram celebrii in cartierul nostru si deveneam imediat remarcati si cunoscuti in toate celelalte grupuri cu care ajungeam sa interactionam.
Prietenul meu era un tip foarte popular, glumele si stilul sau erau foarte apreciate. Era sufletul petrecerilor si, peste tot pe unde mergeam, crea parca o asteptare: oamenii erau curiosi sa vada ce va mai inventa, ce traznaie ii va mai trece prin cap si cum va soca din nou intreaga audienta. Singurii care nu apreciau situatiile pe care el le crea erau bineinteles victimele lui. Impreuna cu alti 3 prieteni am vrut sa mergem la o petrecere. Gazda, care nu ne invitase, a fost de acord sa ne primeasca pe noi doi iar ceilalti 3 prieteni au ramas afara. Pentru ca petrecerea avea loc la parter, prietenii exclusi ne-au rugat sa le dam pe geam cateva sandwich-uri. Prietenul meu a avut atunci ideea geniala de a pregati in prealabil sandwich-urile. A luat un platou cu care a intrat in baie. S-a cacat si a inceput sa unga feliile de paine cu fecale folosind o pila de ungii, gasita in baie. Apoi a aplicat mezelurile pe pasta intinsa: cascaval, sunca, salam. A scos clandestin platoul pe geam iar prietenii nostri de afara s-au napustit asupra sandwich-urilor. Saracii de ei, au apucat sa mestece pana si-au dat seama ce mananca. Ne-au purtat pica un timp insa timpul trece si glumele se uita.
Mi se intampla frecvent sa-l vad pe prietenul meu zbughind-o din magazine cu hainele de proba (neplatite) pe el. O data si-a cumparat lacat si a blocat usa unui magazin cu tot cu vanzatori si clienti inauntru. Apoi a subtilizat linistit produsele expuse in afara magazinului si s-a indepartat la fel de linistit pe fondul urletelor si amenintarilor pe care cei incuiati inauntru i le adresau. Am participat si eu, in calitate de complice, la multiple furturi: o bicicleta furata de la un tip oarecare din herastrau: i-a cerut-o pentru o scurta plimbare si dus a fost. Pana am ajuns eu in cartier o vanduse deja si m-a invitat la biliard. Sau o geanta diplomat subtilizata de la niste vecini arabi care ne invitasera la o masa traditionala. Gasind in apartamentul arabilor o geanta incuiata cu cifru si presupunand ca geanta contine bani cash, ca in filmele americane, prietenul meu nu a ezitat sa o arunce pe geam, de la etajul 8. Am mers apoi s-o preluam si am deschis-o izbind-o energic de calea ferata. Am fost dezamagiti sa gasim inauntru doar niste acte, prin urmare le-am returnat-o arabilor sustinand ca am gasit-o pe scara blocului. Am mai participat impreuna cu prietenul meu la tot felul de alte furturi, in general dand de sase sau imbunatatind metodele prin artificii intelectuale.
Tot in apartamentul arabilor cu care am fost prieteni (pana la povestea cu geanta cand prietenia s-a incheiat) am decis sa-l ridiculizam pe un alt prieten. Acesta din urma i-a intrebat pe arabi daca nu cumva au droguri. Putini romani vazusera cocaina in realitate cu atat mai putin acest prieten al nostru care insa sustinea ca este un consumator regulat. Am pus asadar un plic cu sare pe lustra iar cand prietenul nostru s-a intors de la baie arabii i-au dezvaluit continutul plicului. Nerabdator, prietenul nostru a tras pe nas un jet de sare, atat de puternic incat credeam ca o sa-i dea sangele. A admis si el ca „marfa” este foarte tare iar ulterior autosugestia a inceput sa-i functioneze atat de profund incat a inceput sa pluteasca, explicandu-ne starile halucinante prin care trece.
Timp de cativa ani, in perioada cea mai grozava si cea mai riscanta a vietii unui barbat, am trait alaturi de prietenul meu cel mai bun cele mai socante aventuri. Aveam contacte aproape constante cu Politia iar parintii nostrii faceau eforturi disperate sa ne salveze de fiecare data din situatiile in care intram. In tumultul evenimentelor pe care le traiam cu intensitate maxima traiectoriile noastre au inceput putin sa alunece pe directii diferite. Se poate considera ca eu am tradat atunci pentru ca mi-am franat putin excesele si, osciland printre bairame si betii, am reusit sa termin liceul si sa intru la facultate. Odata asigurat din punctul asta de vedere, am continuat aventura alaturi de prietenul meu care, consecvent idealurilor noastre anarhiste, a renuntat la aproape toate normele sociale. El a trecut prin 7 licee fiind exmatriculat din toate, mai putin ultimul. A ramas repetent de cateva ori. Chiulea, insulta profesorii, crea multiple probleme in toate institutiile de invatamant. Din primul liceu a fost exmatriculat pentru ca a spart magazia si a furat ajutoarele pe care scoala le primise din strainatate, imediat dupa revolutie. Cred ca a terminat liceul dupa vreo 7 sau 8 ani, in mod miraculos totusi si ajutat efortul material si relational al mamei lui.
In spatele imaginii teribile a prietenului meu stateau insa o inteligenta indubitabila si un nivel cultural surprinzator. Fara sa fie un erudit, avea capacitatea de a intelege si de a retine informatii variate, din cele mai nebanuite medii. Te putea pacali usor, la o prima vedere, si ai fi putut crede ca este un tip destept, citit si educat, cu perspective frumoase. Daca se straduia un pic putea face o impresie deosebita unor terti, putea fi apreciat ca simpatic sau agreabil. O confuzie excelenta pe care o genera atunci cand intentiona sa le fure banii sau alte bunuri din casa sau din buzunare.
In acea perioada, activitatile sale ilegale au inceput sa depaseasca cu mult limita teribilismului juvenil. A inceput sa fure casetofoane si roti de rezerva din masini. A intrat de mai multe ori prin efractie intr-un club din cartier de unde a sustras bani si bauturi alcoolice. Fura si din casa, atat de la parintii lui cat si de la musafirii acestora care-si lasau hainele pe hol si portofelele in buzunarele hainelor. Vav de acest aspect avea si o teorie pe care mi-o impartasea cu mandrie: „Gandeste-te si tu! Musafirii sunt cele mai bune victime pentru ca lor le este jena sa reclame faptul ca au fost furati in casa parintilor mei!”. A furat o icoana veche din casa unor prieteni de familie, iar atunci cand parintii lui au gasit icoana sub patul lui i-au confiscat-o si l-au incuiat in casa. A reusit totusi sa o gaseasca din nou si a coborat-o cu o sfoara de la etajul 4 catre un prieten care venise sa-l ajute. Icoana a ajuns la amanet la o valoare probabil de 100 de ori mai mica decat valoarea reala. A vandut sau a amanetat tot ce putea sustrage din casa, inclusiv faxul parintilor sai sau tabachera de aur a tatalui sau, obiect de traditie in familie si mostenit din tata in fiu de 4 generatii. A fost arestat prima oara tocmai cand ne serbam majoratul si si-a petrecut ziua de nastere in celula.
Prietenia noastra a incetat brusc, din cauza unei fete. Pe scurt, el mi-a furat prietena. Faptul ca eu nu dadeam doi bani pe fata respectiva ar fi trebuit sa ne ajute sa nu ne distrugem astfel prietenia. Insa el a incercat atunci un sentiment de culpa care l-a indepartat complet de mine. S-a izolat alaturi de noua lui prietena, impreuna cu care au continuat sa traiasca extrem adoptand noile excese la moda. Stiu ca impreuna au vandut apartamentul acelei fete (apartament primit de la parintii ei) si, dupa ce au cheltuit banii la pokere elecronice s-au mutat impreuna la parintii lui. In acea vreme, prietenul meu s-a angajat mai bine zis a inceput sa colaboreze cu niste oameni de afaceri care il angajau pentru diferite servicii. Cel mai frecvent se ocupa de transportul prostituatelor la clienti si inapoi cu masina personala. Se mai ocupa si de recrutarea fetelor din diferite sate din Moldova si mai realiza si alte mici infractiuni asumandu-si riscuri incomparabil mai mari decat veniturile obtinute.
Atunci cand fata respectiva i-a tras si lui clapa, inselandu-l cu un alt foarte bun prieten (si cu altii din gasca) a reactionat deosebit de violent. In urma bataii pe care i-a administrat-o, noul prieten al fetei a trebuit sa-i plateasca chirurgia plastica reparatorie si sa-i refaca toata dantura. Ulterior, ne-am regasit oarecum, chiar daca intensitatea prieteniei noastre nu s-a mai ridicat la nivelul dinainte. Stiu ca a continuat sa-mi curteze prietenele, stiu ca a si reusit uneori sa le castige, spre satisfactia mea pentru ca imi oferea posibilitatea de a renunta facil la ele. A insistat sa-i dau niste joburi serioase la firma la care ma angajasem insa a facut praf aproape toate activitatile in care l-am implicat. Angajat ca sofer, cu clientii in masina, nu se formaliza deloc tragand cate o dusca de alcool la volan atunci cand astepta la semafor. Ultimul job de sofer pe care i l-am dat a fost cel in care s-a dat cu masina tatalui sau peste cap de mai multe ori. Este un miracol ca niciunul din cei 4 colegi ai mei de servici nu a murit sau nu a ramas macar cu sechele pe viata. Masina contorsionata care fusese sustrasa tatalui sau a fost returnata pe platforma si introdusa asa cum era in garaj. Tot asa a descoperit-o dupa cateva zile tatal sau care nu stia nimic si care a fost atunci la limita unui atac de cord.
Prietenia noastra nu mai era la fel pentru ca noi nu mai eram la fel. Maturizarea mea se manifesta deja, aveam job si apartament propriu, iar el era tot un adolescent rebel care nu terminase inca liceul. In plus excesele sale se extindeau in directii mult mai periculoase decat in adolescenta. Incepuse sa consume droguri pe care le si tranzactiona cu inconstienta „doar pentru prieteni”. Ma mai simteam bine cu el doar in contextul distractiilor si asta ne limita nivelul prieteniei. Atunci au inceput problemele sale reale, probleme din care nu sunt convins ca a reusit sa iasa inca.
A fost bineinteles arestat iar procesul a fost lung si epuizant pentru familia sa. Desi cu o conditie materiala buna, superioara familiei mele, familia sa a sfarsit prin a-si vinde toate proprietatile imobiliare pentru plata avocatilor care au reusit dupa un an sau mai bine sa-l elibereze conditionat. Parintii sai au pierdut in cateva luni agoniseala de o viata. Cred ca experienta traita de prietenul meu in inchisoare a fost atat de traumatizanta incat a declansat in el un mecanism de autoaparare care, dupa eliberare, l-a indepartat de absolut toate reperele sale dinaintea arestarii. S-a izolat atat de mine cat si de ceilalti prieteni sau cunoscuti, s-a straduit sa uite toate preocuparile sale din adolescenta si a ajuns sa-si schimbe chiar si preferintele muzicale pe care le consideram vesnice. A suferit mult. S-a straduit sa-si faca noi prieteni, o noua imagine si sa o rupa definitiv cu trecutul sau. Nu cred ca a reusit sa se desparta insa de droguri. Asta pentru ca probabil starea de transa este mai usor de suportat, pentru ca astfel reuseste sa uite de nebuniile lui din tinerete, pentru ca isi permite sa-si imagineze ca are o alta perspectiva asupra vietii si pentru ca nu se mai poate simti impacat fara suportul narcoticelor.
Prietenul meu este dat frecvent ca exemplu in postura de copil pe care nu-ti doresti sa-l ai. Nici acum nu stiu cum putea sa se descurce mai bine un parinte al unui astfel de copil. Tatal sau a renuntat in timp la el si a decis sa nu se mai implice in salvarea lui. S-a marginit la a incerca (fara succes) sa-si protejeze bunurile pe care le mai avea (camera parintilor era mereu incuiata, banii se tineau in valize cu cifru, etc.). Mama lui s-a comportat radical diferit. Pentru ea, salavarea copilului preferat din situatiile in care singur se baga a devenit provocarea vietii si jobul principal. Mi-o amintesc cum suda tigara de la tigara, printre lacrimi, incercand sa mai inventeze cate o portita de scapare, incercand sa corupa cate un politist sau negociind pe bani putini bunuri valoroase a caror instrainare urma sa-i genereze fondurile necesare salvarii copilului ei. Varianta larg acceptata este ca mama lui poarta o mare responsabilitate vav de evolutia lui. Nu l-a acuzat aproape niciodata pe el, mereu a dat vina pe anturaj, pe situatii, pe noroc, pe Dumnezeu, pe societate. Pe el l-a tinut in brate tot timpul. Era prea preocupata tot timpul pentru a gasi solutii problemelor dese punctuale pe care prietenul meu i le ridica la fileu si nu a reusit niciodata sa se concentreze pe situatia de fond. Cred ca totul a inceput atunci cand, pe la 14 ani, i-a tras o mama de bataie. Scapand din mainile ei, prietenul meu s-a napusit pe balcon si s-a atarnat intr-o mana peste balustrada. Pentru a nu se arunca, mama lui a inghitit santajul, i-a jurat ceea ce el a solicitat si nu l-a mai atins de atunci.
Nu stiu prea multe despre viata lui din ultimii 10 ani. Cred ca s-a linistit oarecum sau ca excesele sale s-au redus. Insa oamenii nu se schimba esential si sunt convins ca elemntele imprevizibile ale caracterului sau pot exploda oricand daca le starnesti putin. Inteleg ca nu mai are probleme cu legea, ca mama sa inca il sprijina asigurandu-i traiul, ca functioneaza boem si ca nu are lipsuri majore. Nu cred ca si-a asumat pana acum vreo responsabilitate reala. Mama sa i-a inventat un job la firma ei iar acesta este singurul pe care l-a avut in viata lui. Nu s-a casatorit niciodata si nici nu cred ca o va face.
Cred ca a fost un adolescent foarte fericit si ca a crezut in totalitate promisiunile pe care viata ni le face la inceputul adolescentei. Fiind inzestrat avea implicit si materia prima pentru a-si realiza toate aspiratiile. Chiar si ramas in urma din cauza adolescentei nebune, ar fi putut sa recupereze diferenta daca maturizarea lui ar fi survenit putin mai repede. Din pacate pentru el, maturizarea ori nu a mai venit deloc ori a aparut prea tarziu, atunci cand lucrurile se complicasera prea mult. Experienta groaznica din inchisoare, despre care nu am vorbit cu el niciodata, l-a marcat atat de mult incat nici nu si-a mai dorit sa recupereze diferenta ci a abandonat jocul. Dependenta psihica sau organica pentru stupefiante il impiedica oricum sa avanseze. In schimb ii confera iluzia echilibrului. Si cred ca traieste doar pentru a-si conserva acest echilibru utopic. Inca viseaza, ca un adolescent care a inghetat pe loc, la lucrurile simple pe care ni le doream impreuna atunci cand eram prieteni.
Prietenul meu a realizat foarte putine dintre lucrurile pe care si le-a dorit la 18 ani. As fi inclinat chiar sa zic ca aproape nimic insa nu am toate detaliile. Cred ca este fericit doar atunci cand este sub efectul substantelor interzise si ca este incapabil sa se mai simta bine fara ele.
Uneori uit si eu ca el este fostul meu prieten real si il percep ca pe un erou legendar din povesti sau din filme. Nu mai este o persoana ci un personaj. Multe din povestile despre el, sutele de povesti care nu au incaput aici sunt mereu prezentate la limita incredibilului si ajung chiar sa piarda din credibilitate. Totusi, el exista, iar Tom Sawyer, Nica si toate celelalte personaje inventate de clasici ar trebui sa i se incline ascultand povestea lui. Arta lui de a trai constant peste limita impusa de societate, de a dansa pe marginea prapastiei si de ignora orice consecinte posibile il fac absolut unic. A fost o experienta extraordinara sa-l cunosc, un privilegiu sa fiu prietenul lui si, prin evolutia lui previzibila si nefasta, o confirmare oribila a faptului ca natura ne obliga sa-i respectam regulile banale, stupide si conventionale.


6.
Am o prietena foarte buna. De fapt, nici nu stiu daca am fost vreodata foarte buni prieteni, oricum nu mai suntem ce-am fost, suntem doar cunostinte. Am cunoscut-o demult, prin scoala generala. Era o fata serioasa, cuminte. Invata bine. Nu era una dintre fetele populare sau aspirationale printre noi baietii insa ce stiam noi pe atunci? Mai tarziu drumurile noastre s-au tot intalnit, fara sa le provocam defel. Am urmat acelasi liceu si ea a devenit la un moment dat prietena unui prieten de-al meu. Atunci am inceput de fapt sa ne cunoastem. Ne admiram reciproc pentru inteligenta si cultura si purtam discutii interesante. Faceam putina opinie separata fata de restul grupului cu care ne petreceam serile la terase pentru ca dezbateam subiecte superioare frivolitatilor firesti impuse de contextul respectiv.
Marcata de o personalitate puternica, cu idei fixe si durabile, integra, onesta, ambitioasa si temeinica in tot ceea ce face avea ingredientele perfecte pentru o cariera de succes. Si in directia asta a si mers. Conventional, se poate aprecia ca a avut o cariera excelenta si ca lucrurile i-au mers snur in aceasta directie. In schimb nu cred ca se poate lauda cu altceva. Cred ca succesul in cariera a fost platit foarte scump si nu sunt convins ca poate compensa toate celelalte aspecte pe care le-a neglijat, le-a tratat cu superficialitate sau le-a ignorat pur si simplu. Si-a aplicat puternica personalitate alaturi de toate celalalte calitati de mai sus, preponderent ambitia, si in domeniile vietii personale insa in acest plan lucrurile nu au mai mers atat de bine.
Pe vremuri, ne provocam unul pe celalat in discutii, aveam pareri clare despre cum ar trebui sa se intample lucrurile, eram amandoi idealisti si aveam mereu argumente ferme cu care ne sustineam ideile. Eram de cele mai multe ori de acord si consfiinteam prin acordul nostru adevarurile absolute. Eram amandoi liberali si discutam politica de cafenea, in gura mare, pe fondul haosului administrativ de la sfarsitul anilor ’90. Ea era sau oricum se pretindea mult mai matura decat noi, niste adolescenti teribili pana la ridicol. Noi experimentam ca sa invatam, ea pretindea ca are deja adevarul, compensandu-si lipsa de experienta cu adevaruri din carti sau extrapoland niste truisme simple.
Cred ca m-a placut intotdeauna, uneori ca prieten, alteori ca si caracter, alteori pur si simplu ca barbat. M-a perceput in functie de interesele ei de-a lungul timpurilor si am ajuns uneori sa fiu probabil cel mai dezavuat personaj din anturajul ei. Cred ca ma simpatiza doar atunci cand, vorbind cu ea, ma detasam de adolescentismul meu, cu toate ineptiile puerile aferente, si dezbateam matur probleme profunde si interesante.
Noi o consideram pe prietena mea prea cuminte, prea neexperimentata si prea ferma in onestitatea ei. Ne comenta excesele in stilul dojenitor al mamelor noastre. Nu fuma, nu bea alcool, nu vorbea urat. Era de fapt agresiva impotriva acestor deprinderi. Nu era frustrata de imaginea ei, destul de stearsa, si nu parea ca regreta absolut deloc faptul ca nu este o bomba sexy. Nu venea la orice fel de petreceri, era „devreme acasa”, invata in continuare bine si nu facea nici un fel de excese. Cred ca educatia ei din familie, educatie corecta poate chiar prea ortodoxa, functionase perfect. Parintii ei aveau exact copilul pe care si l-au dorit si sunt convins ca au fost tot timpul foarte mandri de ea.
Atunci cand a devenit prietena oficiala a celui mai bun prieten al meu lucrurile au inceput sa se schimbe. Nu pareau compatibili deloc insa tinerii sunt curiosi si experimenteaza tot felul de incercari. Prietenul meu era aproape complet diferit de ea. Singurul lucru care i-a unit a fost tot aceasta comunicare placuta, acel singur lucru care imi placea si mie la ea. Gandind din perspectiva mea, il ironizam pe prietenul meu de atunci pentru ca noi baietii aveam cu totul alte etaloane de apreciere a fetelor la varsta aia. Caracterul ei puternic s-a manifestat imediat in noul cuplu si prietenul meu, polul slab, a fost cel care a imprumutat de la ea atitudinea matura, usor superioara. Pe scurt, el a venit inspre ea, i-a adoptat valorile si stilul, insa parca fortat, luat pe sus. Noi stiam ca ne minte, ca o astfel de atitudine noua nu apare peste noapte asa cum nici maturizarea noastra nu era nici pe departe incheiata. Pana la urma, prietenul meu si-a dat seama ca ne mintise si pe noi si pe el insusi, dar asta s-a intamplat mult mai tarziu.
Nu-i cunoscusem prietenei mele vreun alt prieten. De fapt, mai flirtase cu un alt prieten insa noua ne era evident ca cei doi nu au nici un link. Cred ca ea a flirtat cu acel prieten numai pentru ca incepuse sa simta nevoia socializarii cu un grup iar asta era biletul ei de intrare in gasca. Cateva luni, prietenul meu cel mai bun a facut fata onorabil unei lupte pe doua fronturi: Pe de o parte relatia cu ea, linistita si eleganta, desprinsa parca dintr-un roman industrial din secolul XIX. In intimitatea lor, ea lupta sa-l desprinda pe el din anturajul derizoriu, underground, plin de vicii si de excese. Pe de alta parte, seara, dupa ce o ducea acasa, prietenul meu trebuia sa inghita ironiile zgomotoase ale gastii care nu agrea nici relatiile serioase si simandicoase si nici tipul de relatie old fashion in care sentimentele platonice sunt suficiente.
Am interactionat mult in urmatorii ani, mai mult prin intermediul prietenului meu. Am observat cu amuzament incercarile ei de a-l modela ca pe o jucarie de plastilina si interdictiile pe care i le impunea cu privire la fumat si mai ales la consumul de alcool. In metrou, pe drum spre petrecerile de sambata seara, cei doi negociau ratia de bere care ii era permisa prietenului meu. Ea accepta 1, el solicta 2. Bineinteles ca se agrea una singura si bineinteles ca, de fapt, prietenul meu ajungea sa bea 4 sau 5 ascunzandu-se in diferite unghere intunecoase. In metroul de intoarcere, atmosfera dintre ei era tensionata, ea certand-l ca pe un copil care nu si-a respectat promisiunea. Ulterior, cand prietenul meu a ajus alcoolic, ea a dat vina pe firea lui iar noi, subiectivi la adresa lui, am dat vina pe ea si pe stilul ei militarist de a impune rigori inutile unui tanar slab.
Atunci cand s-au despartit ea a dat in continuare vina pe anturajul prietenului meu, in special pe mine. I-a scris epistole lungi si copilaresti pe care, cu exceptia unor scurte pasaje nu am avut curiozitatea sa le parcurg. Orice si oricine putea sa fie vinovat de esecul lor, cu exceptia ei. Ea era perfecta. A fost o telenovela lunga, marcata de impacari si despartiri, de accese de furie ale prietenului meu si de scandaluri in care uneori erau implicati si parintii ei. Tocmai cand incompatibilitatea dintre ei devenise evidenta pentru noi toti, tocmai cand certurile dintre ei le accentuau si mai tare nemultumirea reciproca, atunci au hotarat sa se casatoreasca. Prietenul meu sustine pana in ziua de azi ca el a aflat acest lucru de la noi, dupa ce noi il aflasem de la ea. Nici vorba de vreun cal alb, nici vorba de un inel ascuns undeva intr-un pachetel de primavara, de fapt, nici vorba de inel. Viitoarea lor casatorie a fost decisa de ea, probabil pe baza unei analize amanuntite, ca un proiect de marketing. Nici nu conta ce-si doreste el, urma sa invete sa-si doreasca ceea ce-i va oferi ea. Planul era bun, avea insa o singura scapare. De fapt doua. Prima era ca, oricat de slab si influentabil ar fi fost prietenul meu, totusi nu era nici el chiar de plastilina. Avea si el o personalitate care, chiar si cu viteza melcului, a ajuns pana la urma sa se afirme si sa explodeze. A doua era ca, oricat de buni ar fi fost cei doi luati individual, incompatibilitatea dintre ei era strigatoare la cer iar viata lor impreuna era departe a fi fericita.
Au facut nunta, am dansat cu totii si i-am felicitat. Si-au cumparat un apartament pe care l-au aranjat frumos si-au luat masini si au inceput s-o duca foarte bine. Carierele ambilor parteneri erau in crestere, cu un plus pentru prietena mea care incepuse sa culeaga deja roadele preocuparii ei totale pentru job. Prietenii le-au acorda pana la urma credit si impreuna abandonam pe rand adolescenta pentru a ne alatura familiilor mature. Cu toate lucrurile puse la punct, asa cum si-a dorit, invingatoare peste toate oprelistile care ar fi putut-o impiedica in realizarea scopurilor sale, prietena mea isi savura viata pe care si-a dorit-o. Avea toti sacii in caruta.
Este posibil ca exact iluzia rezolvarii tuturor lucrurilor atat de convingator sa o fi determinat pe prietena mea sa lase putin garda jos. Este posibil ca jobul ei sa fi devenit mai solicitant odata cu promovarile repetate pe care le-a realizat. Cert este ca in urmatorii ani, prietena mea a inteles pe propria piele ca succesul, odata castigat, necesita un efort similar de mentinere iar treaba este departe de a se fi incheiat. Cred ca nu a mai alocat suficiente resurse mentinerii pozitiei si usor, usor edificiul construit sa tina loc de viata personala s-a erodat si s-a prabusit. S-a apucat si ea de fumat si a slabit, a pierdut chiar, controlul asupra normei de alcool pe care i-o permitea noului sot (datorita si opozitiei generate de frustrarea lui care incepuse sa se exprime).
Certurile dintre ei au continuat, metodele ei insa nu au evoluat. A continuat sa fie exagerat de ferma si a continuat sa se bazeze exclusiv pe ascendentul pe care l-a avut intodeauna asupra lui. Dar copilul crescuse si nu mai accepta dominatia. Metoda dojenirii era invechita. Pedepsele copilaresti nu mai functioneaza la varsta matura. Asa cum copilul care nu primeste dulciuri ajunge crescand sa si le cumpere singur daca si le doreste, asa si greva sexuala pe care unele femei inca o practica ca si coercitie nu-l impiedica, ba chiar il determina pe barbat sa-si satisfaca nevoia in alta parte. Prietena mea a inceput sa se confrunte cu situatii dintr-un alt registru: infidelitati frecvente, consum exagerat de alcool, insubordonare totala. Cand n-a mai putut sa-l controleze, a inceput sa-l acuze.
Ce nu am inteles eu la prietena mea a fost de ce in toti acesti 10 ani nu l-a parasit ea pe el. A fost suficient de inteligenta incat sa priceapa de la inceput incompatibilitatile dintre ei. A mai avut si o atitudine onesta tot timpul si nu i-a raspuns niciodata la fel. Si, nu in ultimul rand, pe orice sistem de evaluare obiectiv, ea era clar mai buna decat el. De ce nu l-a parasit ea, de ce a dezvoltat aceasta obsesie a salvarii casniciei? Cred ca pur si simplu nu-si putea asuma esecul. La inceput a crezut ca-l poate schimba, ca-l poate modela transformandu-l in genul de sot pe care l-a visat. Ulterior insa, faptele au confirmat ca proiectul este sortit esecului. Mai trebuia doar sa si-l asume si sa-si continue nestingherita viata. Prietena mea nu a fost capabila in toti acesti ani sa-si calce pe mandrie acceptand ca a facut o prostie. Aditional, lipsa de experienta personala si nebuniile care i-au lipsit in adolescenta si-au pus pana la urma amprenta si proiectul a esuat.
Relatia lor a continuat ca o simfonie. Vacarmul scandalurilor domestice era uneori imblanzit de ineficiente incercari de reconciliere. Maximul pe care il puteau obtine era neutralitatea. Zero era nivelul maxim pe care reuseau sa-l obtina insa si asta traiau foarte rar. Sotul prietenei mele a plecat de cateva ori de acasa, zile intregi. A inceput chiar sa dezvolte relatii paralele cu alte femei, relatii mai profunde decat o noapte de sex. In pauze, cei doi incercau sa se reconcilieze, isi faceau juraminte de schimbare si apropiere in directia celuilalt si o luau de la capat. Pentru scurt timp isi regaseau neutralitatea care devenise aspirationala si care de fapt nu-i facea fericiti pe niciunul dintre ei. Apoi izbucneau din nou.
Intr-una dintre scurtele perioade de reconciliere, prietena mea a ramas gravida. Am avut tendinta sa compatimesc situatia cunoscand incompatibilitatile lor. Copilul i-a apropiat tehnic insa nu a reusit sa-i apropie si emotional. Erau mult prea straini si mai aveau doar foarte putine motive de admiratie unul fata de celalalt. Desi neinteresata de copii (mai ales in masura in care un copil urma sa-i afecteze cariera) prietena mea si-a folosit ultimul glont pe care il avea pe teava pentru a mai incerca sa salveze ceva. Nu a reusit decat sa-si mai adauge cativa ani de frustrari, traind alaturi de un om pe care nu-l mai admira deloc si care a continuat nestingherit sa-si traiasca viata asa cum stia, cum putea si cum isi dorea. Cuplul a divortat pana la urma, tot cu scandal, asa cum a si functionat. Ajunsi la maturitate, cei doi parinti se dispretuiesc, arama a fost data pe fata. Copilul a fost predat parintilor ei, pentru a fi educat la fel ca ea si pentru a ajunge eventual sa descrie aceeasi traiectorie in viata ca si ea. Se ocupa mai putin decat alte mame de copilul ei. Cea mai evidenta preocupare pe care o are in raport cu fiul ei este completarea pozitiva a imaginii personale prin afisarea lui exagerata pe facebook.
Impotriva tuturor parerilor, eu am apreciat-o intotdeauna pe aceasta prietena a mea pentru calitatile ei incontestabile. Am incercat sa fiu obiectiv atunci cand trebuia sa fiu subiectiv si sa-i iau partea prietenului meu cel mai bun in disputele cu ea. Am admis intodeauna ca el a gresit infinit mai mult fata de ea decat invers. Am sustinut insa tot timpul incompatibilitatea lor evidenta si i-am apreciat pe fiecare individual, niciodata in cuplu. Impreuna se anulau, lauturile lor bune se intunecau si parca scoteau fiecare din celalalt ce era mai urat si mai antipatic. Imi este si acum simpatica in pofida antipatiei pe care ea a ajuns sa mi-o poarte.
Ma dispretuieste prea mult, mai ales dupa divortul lor, pentru ca noi sa mai interactionam in vreun fel. Cand divortezi cu scandal, divortezi si de prietenii celuilalt care incep sa capete aspecte monstruoase. Asadar, nu mai stiu multe despre ea. Am inteles doar ca a ajuns sa-si sugrume si principala calitate pe care i-am admirat-o intotdeauna si anume integritatea. Oricat de subiectiva ar fi fost in polemici, nu am simtit-o niciodata facand rabat de la integritate. Daca barfele cu care sunt la curent sunt adevarate, inseamna ca fostul ei sot a ajuns s-o schimbe pana la urma pe ea intr-o masura mult mai mare decat actiunea inversa. Ea sustinea fidelitatea, integritatea, onestitatea. Atunci cand le sustinea, avea aplomb, era maiestuoasa. Daca valorile astea i s-ar prabusi nu ar mai ramane nimic cu exceptia carierei.
Cred ca a realizat majoritatea lucrurilor pe care si le-a dorit la 18 ani. E drept, multe dintre ele au fost pierdute pe drum insa in prezentarea powerpoint de evaluare, pot fi punctate ca avute, traite. Cred ca este fericita doar la servici si in activitatile conexe serviciului. Copilul o face fericita numai atunci cand nu-l regaseste pe tatal lui in el. A avut o viata mult mai tumultoasa decat si-a dorit iar experientele netraite in adolescenta au rabufnit cu intensitate mult mai mare la maturitate.


7.
Am un prieten foarte bun. Aborda un aer putin superior cand l-am cunoscut si era destul de distant. Nu era un singuratic insa a tintit de la inceput cei mai elitisti prieteni. A fost primul cunoscut al meu care la 14 ani fuma constant. Fuma Marlboro rosu. Avea tinuta, era elegant, avea haine deosebite. A fost primul om cu adevarat fitzos pe care l-am cunoscut. Nu juca fotbal cu noi, juca basket insa tot elegant si fara sa-si uzeze adidasii. Era un tip subtil si rafinat, cu o imagine pretioasa. Inca din clasa a 9-a afisa o personalitate distincta, parea matur si experimentat desi era chiar cel mai mic din clasa.
La inceput, nu am prea interactionat cu el datorita in special aerului sau superior si preocuparilor mele inca copilaresti. Parea ca nu e de nasul meu. Si totusi, el nu era arogant. Nu facea si nu zicea nimic de natura sa te plaseze in inferioritate. Culmea, era chiar dragut, amabil. Cu toate astea, aerul pe care il afisa te putea pune in dificultate. L-am privit cu circumspectie la inceput iar ulterior l-am considerat exagerat de fitzos, capabil sa epateze cu experientele lui. M-am inselat. El chiar este un tip pretentios, nu epateaza deloc, nu se fandoseste si nu practica doar un joc de imagine. Asta chiar este identitatea lui. Are chiar decenta de a-si cultiva pasiunile (care evident sunt percepute ca fitzoase) fara sa faca deloc caz de ele. Acest stil face sa para incredibila originea lui rroma confirmata. Este astfel o dovada vie ca rasismul generalizat este eronat si o proba ca nu este suficient sa ai sange de tigan ca sa fii un om de de proasta calitate.
Inca de la inceputul liceului era foarte simpatizat de fete. In general, cele mai pretioase fete din liceu faceau cerc in jurul sau, incercand sa-i intre in gratii. El era prieten cu toate, era dragut cu ele si le flata continuu cu stilul sau si cu gesturile sale. Ca fata, era imposibil sa nu-l placi. Era un copil dragut, elegant si rafinat, modern si simpatic. Mai era si generos. Platea mereu consumatia fetelor pe care le invita in grup prin baruri si platea deseori si consumatia noastra cand ne nimeream impreuna. A dezvoltat un grup numit de noi „atarnatori” pentru ca atarnau de portofelul sau. Desi termenul era peiorativ, ne-am regasit si noi deseori in gasca de atarnatori si a trebuit sa ne asumam acest statut. Nu l-am vazut niciodata incomodat de prezenta cuiva la masa lui, cinstea pe toata lumea si o facea subtil si elegant, fara sa faca caz de asta.
A avut si cateva prietene constante alese dintre fetele de top din liceu. O constanta rara pe care dupa multi ani am descoperit-o la el este ca niciodata nu ramanea certat cu o fata cu care avusese o relatie. Nu cred ca exista nici acum vreo fosta prietena care sa-i poarte pica desi a avut nenumarate. Desi pe fond un tip care nu pune mare pret pe fidelitatea in cuplu, nu parea sa reuseasca sa raneasca efectiv fetele cu care iesea. Era probabil stilul sau bland si intelegator sau calitatea sa de a fi „sweet” cea care le facea pe fete sa nu se simta ranite atunci cand le parasea. Prin comparatie, mai ales la varsta aia, despartirile noastre, ale celorlalti, transformau prieteniile in dusmanii aprinse, intaratate de anturaj si de orgoliile adolescentine. Prietenul meu ramanea prieten bun cu toate fostele iubite.
Prietenul meu este dragut si cu barbatii dar slabiciunea lui dintotdeauna au fost si au ramas femeile. Le cucereste chiar daca nu le curteaza. Are mereu complimentele la el, nu le uita niciodata acasa. Este un rafinament subtil in felul cum le aprinde tigara, in modul in care le deschide portiera si in delicatetea cu care le intinde mana la coborare. Le asculta povestind, vorbeste chiar cu ele despre shopping sau despre branduri. Are cultura asta moderna a conversatiilor despre nimicuri dupa care fetele sunt in general innebunite.
Atunci cand banii familiei au incetat sa mai curga pentru a-i sustine stiulul opulent de viata cu care se obisnuise si ne obisnuise si pe noi a trebuit sa gaseasca solutii. Un timp, le-a gasit intrand in tot felul de combinatii dubioase care au dus chiar la arestarea lui. Era dispus sa riste orice pentru a-si atinge statutul la care aspira, stilul de viata care il facea fericit. Cand nu avea bani pentru a-si permite extravagantele uzuale intra in panica. Atunci se mobiliza, acumula resurse din universuri energetice nebanuite si oportunitatile i se deschideau. Avea si o preocupare constanta in scopul descoperirii de noi afaceri profitabile dar avea si resurse de munca incredibile. Cand i se aratau oportunitati banoase muncea ca un robot zi-lumina, in conditii dintre cele mai nenorocite, pe santiere namoloase pentru atingerea scopului dorit. L-am observat odata cand, desi purta cizme de cauciuc, ceasul sau valora mai mult decat salariul anual al intregii echipe de muncitori de pe santierul pe care ii coordona. A reusit foarte repede sa invarta milioane de dolari muncind si speculand deopotriva si abia ulterior a reusit sa se relaxeze la bordul masinilor de lux si detinand diverse obiecte costisitoare care il implineau.
In primii ani de dupa liceu ne-am vazut destul de rar. Am reinceput sa ne intalnim atunci cand cariera mea plasata pe o cariera ascendenta a inceput sa reduca derapajul financiar dintre noi. Si eu m-am relaxat in relatia cu el nemaisimtindu-l atat de superior, si el a inceput sa ma admire datorita succesului pe care incepeam sa-l demonstrez. Imi amintesc ca in perioada aia nu o ducea prea bine insa chiar si fara bani reusea sa transmita aceeasi atitudine distinsa si elitista. Am venit impreuna de la mare intr-o vara. El conducea pe atunci o Dacie break veche, portbagajul tacanea pentru ca nu se mai inchidea, insa discutiile dintre noi au fost tot despre afacerile de milioane care se deruleaza in jurul nostru, tot despre cautarea portilor de acces cat mai rapide catre lumea celor bogati, a celor din liga superioara.
Datorita perseverentei si tenacitatii sale, succesele nu au intarziat sa apara. S-a dedicat trup si suflet afacerilor care incepusera sa produca si in scurt timp a inceput sa culeaga beneficiile. In pofida acestor succese, am ramas aceiasi foarte buni prieteni. Nu s-a manifestat deloc superior (ma rog, mai superior decat se manifesta oricum), nu a devenit nici atunci infatuat. Insa a devenit mai luminos odata cu luxurile pe care si le permitea, mai relaxat in relatia cu oamenii si mult mai sigur pe sine.
A investit mult pe piata imobiliara si a fost in pericol de scurt-circuitare o data cu criza recenta. A reusit sa se redreseze rezonabil, limitand pierderile insa a tras o sperietura grozava. Au fost cateva luni care l-au consumat enorm si cred ca l-au imbatranit cu cativa ani. Era atat de ingrijorat si de suparat incat nici nu mai vroia sa iasa la o bere sau la o masa. Mi-am dat seama ca prietenul meu este dependent de banii pe care ii are, in lipsa lor se deprima si nu-i mai trebuie nimic. Am reusit cu greu sa-l scot 2 saptamani intr-o excursie care ar fi trebuit sa dureze 7. Vroia sa vina acasa, sa se preocupe de solutii pentru iesirea din impas. Desi a sfarsit pierzand foarte multi bani, a reusit totusi sa-si salveze o mare parte din avere.
De atunci simturile i s-au ascutit si nu a mai fost dispus sa riste prea mult in afaceri. A preferat sa vegeteze, tinandu-si banii sub saltea fara sa se mai aventureze in proiecte megalomanice. Pentru un timp, precautia a devenit cuvantul cheie. Insa banii se consuma iar expectativa nu produce nimic. Dupa cativa ani de inactivitate, a inceput sa se ingrijoreze din nou: mai avea niste rezerve financiare insa si niste nevoi pe masura. Trebuia neaparat sa faca ceva, nu se putea baza doar pe ce agonisise pentru ca nu era suficient. Asadar a inceput o noua tevatura, a inventat un nou business, a mai vandut cateva proprietati si s-a aruncat din nou in tumultul productiei de bani. Proiectul este in derulare, promite venituri foarte mari si imi doresc mult sa reuseasca.
Chiar si barbatii, prieteni sau nu, il respecta pentru ca si-a pastrat aceeasi atitudine superioara. Spre deosebire de perioada in care l-am cunoscut, acum are si argumente concrete si solide pentru a o sustine. Desi este materialist excesiv nu este nicidecum zgarcit, dimpotriva. Starea sa materiala la care tinde este doar un mijloc pentru ca el sa-si poata pastra status-quo-ul. Este preocupat sa faca averi fabuloase dar numai pentru a trai asa cum ii place, pentru a-si permite rafinamentele care il implinesc si pentru a face costisitoare cadouri prietenilor si fetelor. Are standarde foarte inalte, este un elitist si nu se complace niciodata in mediocritate. Mizeria, saracia si prostul gust ii repugna.
Are un minimal simt al aventurii insa siguranta, protectia si confortul sunt prioritare. N-ar putea sa se simta bine cu cortul, pentru el o excursie inseamna 5 stele sau deloc. In cazuri speciale ar putea sa faca o concesie acceptand doar 4 stele insa ar remarca subtil si fara infatuare micile neconcordante fata de standardul pe care il considera „firesc”. I-am retinut o fraza foarte descriptiva pentru stilul lui: dupa ce am vizitat muzeul palatului Blenheim din Anglia am remarcat ca din aripa inchisa publicului iesea tocmai proprietarul palatului. Era al 18-lea (parca) duce de Marlborough care a urcat in Bentley si a plecat sa ia masa in oras. Prietenul meu s-a uitat la palatul magnific si a exclamat in urma Bentley-ului ducelui: „Astia sunt smecheri, bai! Nu noi!”. Oricat de bogat ar ajunge, prietenul meu va fi mereu fascinat de bogatii si mai mari sau de eticheta si mai nobila.
Prietenul meu a fost si a ramas un familist. Pentru ca familia lui dintotdeauna i-a fost suficienta nu a mai simtit nevoia intemeierii unei noi familii. Benefiicind de sprijinul material al parintilor lui in tinerete a ajuns sa le intoarca ajutorul cu varf is indesat. In special mamei sale se straduieste sa-i indeplineasca toate capriciile care-mai-de-care mai costisitoare si extravagante. A fost mereu si a ramas baiatul mamei. Nici acum nu-i iese din vorba, si acum se straduieste s-o faca mandra de el, la fel ca atunci cand se lupta sa treaca clasa in liceu. Un alt benefiar a fost fratele lui pe care l-a atras in afacerile sale in pofida caracterului sau lenes si mofturos.
Nu s-a casatorit pana acum desi a cunoscut foarte multe fete. Prietena lui constanta din ultimii 10 ani l-a sustinut printre suisurile si cobarasurile financiare intre care a oscilat. Este nehotarat in privinta intemeierii unei familii iar am eu senzatia ca ii iroseste anii dragutei lui prietene care spera macar la un copil daca la rochie de mireasa a incetat sa viseze. Cred ca viata pe care o duce il satisface asa cum e, ca nu vrea sa-si tulbure linistea si ca a ramas tanar in spirit desi anii au trecut si peste el ca si peste noi toti. Presiunea eventualei casnicii este tot mai mare insa reuseste inca sa jongleze cu abilitate printre incercarile de supunere si inregimentare „in randul lumii”.
Cred ca este fericit atunci cand se afla in expansiune financiara, adica in majoritatea timpului. Este fericit ca isi permite sa traiasca asa cum isi doreste si ca-si poate indeplini si cele mai costisitoare gusturi. Imaginea lui exclusivista este argumentata in totalitate, este credibil in pretiozitatea lui. Are totusi frustrarea de a nu fi facut mai mult, de a nu fi profitat mai complet de calitatile caracterului sau, de care este deplin constient. Cred ca si-a realizat foarte multe dintre aspiratiile pe care le avea la 18 ani insa nazuintele sale nu au limita iar in comparatie cu seicii arabi (de pilda) este inca un anonim. Cred ca ar trebui sa se relaxeze cu performantele pe care le-a realizat deja si sa-si limiteze (totusi) nivelul dorintelor pentru a intelege si a putea benefia de viata fericita pe care o traieste.


8.
Am un prieten foarte bun. Introvertit. Haotic de oscilant trece fara motiv de la buna dispozitie molipsitoare la depresie aproape suicidala. Caragiale pare sa-l fi caracterizat pe el cu expresia: „Simt enorm si vaz monstruos!”. Traieste intens interiorizand totul. Din exterior, pare ca se lasa dus de val iar din cand in cand alunecarea sa monotona este punctata de iesiri violente si melodramatice.
Nu pare sa stie ce vrea insa cumva ii ies pana la urma toate. Lucrurile ii merg struna numai pana in momentul cand tot el strica totul la loc. La el niciodata lucrurile nu sunt albe sau negre. Totul este invaluit intr-o multitudine de nuante de gri pe care el pare ca le distinge si le diferentiaza. Chiar si asa, deciziile sunt cele mai grele incercari pentru el. Intoarce problema pe toate fetele, se concetreaza pe ea, intreaba in stanga si in dreapta, amana cat mai mult posibil apoi, avand toate datele si totusi incapabil sa o ia, cauta metode pentru a se eschiva de decizie. Pentru el nu exista lucruri simple. Uneori ma intreb cat de greu ii este sa bea un pahar cu apa pentru ca si asta este o decizie.
Se intampla totusi uneori sa surprinda prin claritatea ideilor si prin concluziile corecte pe care le prezinta. Este un excelent analist al problemelor personale ale altora. Si in afaceri are de cele mai multe ori o clarviziune excelenta. Cu atat mai surprinzator cu cat viata lui personala este mereu complicata, cu mii de variabile, proiecte incepute si prioritati greu de asezat in ordine. Este o curiozitate inca nedezlegata cum reuseste sa fie totusi atat de competent si eficient profesional atunci cand in viata personala lucrurile sunt atat de amestecate.
Prietenul meu este instabil. Stabilitatea si ordinea par sa-l sperie. Desi pare sa inteleaga ca exista o logica si o ordine a lucrurilor, desi isi asuma proiectele si uneori reuseste sa le duca la capat, nu se linistete pana nu le distruge la final revenind in haosul pe care ancestral il cauta. Construieste castele de nisip frumoase la care munceste temeinic si le spulbera (intentionat sau nu) inainte sa apuci sa le admiri.
Poate fi un partener simpatic si agreabil in aproape orice context. Devine insa deseori apasat, morocanos si antipatic atunci cand sufletul i se intuneca, fara avertisment, si poate ajunge sa deprime pe toata lunea din jur. Gaseste o placere deosebita in a filozofa la un pahar cu whisky pentru ca atunci variatiile intre buna dispozitie si tristete devin excesive si se amesteca cu aburii de alcool iar in haosul rezultat isi gaseste starea lui optima – echivalentul echilibrului pentru oamenii constanti.
Prietenul meu are o predilectie pentru nefericire. Pare ca o cauta si ca o savureaza. Este ca un poet care isi cauta muza, care nu poate crea in normalitate. Nefericirea il umple, il copleseste si ii justifica actiunile. Se imbata cu ea si actioneaza beat de nefericire. Si-o accentueaza prin actiuni, prin muzica, prin peisaje naturale, o soarbe pe toata, pana la ultima picatura. Nefericit la maxim este maiestuos.
Eram mici, nu mergeam inca la scoala, cand ne-am cunoscut. Am fost prieteni tipici „de la bloc” si in ciuda caracterelor noastre extrem de diferite, am continuat sa fim cei mai buni prieteni pana in zilele noastre. Suntem la fel de opusi cum sunt si zilele noastre de nastere (6 luni diferenta). Am trait nenumarate experiente impreuna, am calatorit prin colturi indepartate ale lumii, ne-am certat, ne-am batut, am baut tone de bere impreuna si am pierdut sute de nopti filozofand. Am extras niste adevaruri interesante din experientele noastre, adevaruri de care suntem mandri si pe care le prezentam ca leme indiscutabile diversilor interlocutori.
Incercarile dramatice au inceput devreme pentru el, inca din gimnaziu. Atunci prietenul meu si-a pierdut mama iar consecintele acestui dezastru s-au resimtit tot timpul in depresiile lui periodice. A trebuit sa-si schimbe familia trecand de la un tata vitreg la o mama vitrega atunci cand s-a intamplat nenorocirea. El considera acest eveniment nefast, survenit foarte devreme, ca o cauza directa a variatiilor sale, a instabilitatii sufletesti. Eu cred ca, fara a minimiza amploarea dramei suferite, prietenul meu exagreaza uneori impactul ei, folosind-o ca scuza pentru a-si explica firea oricum instabila. Oricum, sechelele sufletesti indiscutabile l-au marcat adanc pe prietenul meu. Uneori pare incapabil sa iubeasca, alteori pare sa traiasca numai pentru acest lucru.
Urmand licee diferite, ne-am indepartat putin insa ne-am regasit in calitate de adolescenti tarzii, pregatiti sa ia viata in piept. In faza asta a vietii colaborarea noastra a fost maxima si caracterele noastre s-au completat armonios. Am costruit umar la umar cariere de succes si am trait impreuna frumoasa decada a anilor 20. Am locuit impreuna, am lucrat impreuna, ne-am desavarsit personalitatile si ne-am infulentat reciproc in acea perioada. A fost o perioada boema, un fel de perioada interbelica a vietii noastre.
Pasul urmator, firesc si anume intemeierea familiei s-a dovedit si pentru el, anevoios. Ii cuonscusem mai multe prietene si datorita tipologiilor foarte diferite ale acestora puteam sa consider ca nu are o preferinta anume. El era placut de fete, era si dragut dar marea lui calitate era nevoia de protectie pe care o inspira si care functioneaza cu un succes naucitor la o mare categorie de fete. El era vizibil dezinteresat de aspectul fizic al fetelor si parea ca este in cautarea unor valori profunde, ascunse in adancurile caracterelor lor. Mai tarziu, am concluzionat ca il atrag acele fete care ii ofera tandretea materna: femei care ii alina suferinta continua, care ii bandajeaza ranile, care ii asculta elucubratiile, care tac, il inteleg si sufera alaturi de el. Tot o mama a cautat si atunci cand s-a casatorit insa a ales o mama exigenta si ferma care a cautat sa-l disciplineze inainte de toate, care nu i-a tolerat copilariile si slabiciunile si nu care l-a mangaiat asa cum avea nevoie. Prin urmare, ulterior si-a cautat si si-a gasit si alte mame, ceva mai intelegatoare si mai empatice cu trairile sale.
Am simtit nevoia sa-l atentionez inainte de nunta cu privire la lucrurile pe care le credeam respectiv incompatibilitatea dintre el si viitoarea sotie. M-a ascultat, mi-a multumit, mi-a dat dreptate si s-a insurat. A urmat delirul. A reusit sa atinga in casnicie culmile maxime de nefericire la care aspira. Alternand si cateva momente de fericire si cateva impliniri frumoase, s-a zbatut in majoritatea celor 10 ani intr-o gaura neagra din care nu mai reusea sa gaseasca iesirea. A devenit alcoolic. Si-a gasit amante si a plecat de mai multe ori de acasa. A inceput sa impartaseasca filozofii deprimante trimitand mailuri macabre la 3 dimineata catre toti colegii de birou. Cand avea interlocutori statea cu ei pana dimineata expunandu-si viata mizerabila. Avea iesiri nervoase necontrolate si se linistea cu sticla de alcool si muzica depresiva la maxim. A condus beat mort, a fost prins si a trebuit sa faca eforturi imense sa scape de urmarirea penala. Intr-o seara, tot beat si furios in urma unui nou scandal cu sotia a decis ca pleca in toiul noptii in Bucegi sa se catere pe munti. Mi-a deschis portiera masinii si a coborat din mers intrucat eu nu eram de acord cu planul sau. L-am recuperat spre dimineata din Gara de Nord unde servea o ultima bere cu biletul de tren in mana.
A petrecut mai mult de 10 ani casatorit cu o femeie corecta si admirabila (luata individual). Au impartasit in tot acest timp foarte putine valori comune si au realizat putine proiecte impreuna. Au sfarsit extrem de frustrati amandoi, displacandu-se reciproc. Nu cred ca in tot acest timp prietenul meu a aflat ce isi doreste. Cred ca nu va afla niciodata. A inteles insa ce nu isi doreste si a divortat. Intre timp i s-a nascut un fiu si acest lucru l-a echilibrat mai mult decat orice alt eveniment petrecut in viata lui de pana atunci. Desi a continuat sa semene haos in jur, afectiunea lui pentru copil a devenit o constanta, un factor mobilizator mai important decat orice. Este un tata admirabil iar copilul a devenit acel capat de ata, in sfarsit identificat dupa indelungi cautari, pe care l-a insfacat bine si de la care a inceput sa-si deznoade intreaga viata.
Prietenul meu a dus-o constant bine. Neavand nevoi prea mari, banii au fost singurul lucru de care nu a dus lipsa deloc. A fost bine chibzuit cu banii, nu este nici zgarcit nici excesiv de generos. Chiar si aici se manifesta paradoxul variatiilor lui: Detine o avere in conturi insa locuieste in chirie.
In ultima vreme arata bine si pare mai linistit. Cunoscandu-l de atat vreme, recunosc ca am tendinta sa nu-l cred atunci cand sustine ca viata lui va decurge de acum in ordine. Se straduieste sa repare haosul pe care l-a generat in ultimii ani, pare stabilizat emotional, nu mai bea ca inainte si isi pastreaza focus-ul pe copil. Mi-a zis la un moment dat: „Stii, eu la 30 de ani aveam toate lucururile pe care mi le doream la 20. Insa acum, la 35 de ani nu mai am nimic!”. Pare ca a luat totul de la capat si are aparent toate premisele ca viata sa decurga calm si armonios de acum incolo. Ramane doar reticenta mea vav de turnura pe care lucrurile o vor lua atunci cand va vedea luna plina iar trairile haotice de varcolac se vor reaprinde. Mi-a demonstrat de prea multe ori talentul cu care reuseste sa dribleze fericirea incat in continuare am dubii cu privire la linistea lui.
Prietenul meu a realizat majoritatea lucururilor pe care si le dorea la 18 ani. Asa cum zicea si el, pe multe le-a distrus ulterior. Copilul ii asigura un punct de sprijin, este compasul lui. A calatorit mult, asta fiind una dintre dorintele sale cele mai mari si pe care si-a realizat-o cu vars si indesat. Cred ca, in toti acesti ani, a fost nefericit majoritatea timpului insa asta este starea pe care a cautat-o constant si cu care se identifica.


9.
Am o prietena foarte buna. A fost primul coleg de liceu pe care l-am cunoscut. Era mignona insa simpatica. Mi-a placut de la inceput de ea. Dupa vreo doua saptamani, simpatia s-a transformat intr-o durabila prietenie care rezista si astazi. Asta pentru ca atunci s-a transferat in clasa noastra prietenul ei din copilarie (din clasa I), prieten cu care ulterior s-a casatorit si sunt impreuna si astazi.
Desi era fata, facea parte din gasca noastra, prin intermediul prietenului nostru. Nu-mi amintesc vreo activitate la care sa fi participat singura, fara el. Cand noi baietii jucam fotbal, ore in sir in curtea liceului, ea statea cu noi, asezata pe radacina proeminenta a unui copac, uitandu-se la noi. Cand tot noi baietii faceam baie in Herastrau, dezbracati complet, spre indignarea trecatorilor, ea statea pe o banca uitandu-se la noi. Zambea. Ne privea cu simpatie, ca pe copiii ei. Era un zambet intelegator si indulgent, matern.
Prietena mea era cea mai mare din clasa. Fiind mica de inaltime sa pare ca parintii ei nu s-au indurat sa o dea la scoala la 6 ani ci au mai asteptat un an, sa mai creasca. Un an diferenta intre colegii de liceu nu este sesizabil decat in situatii deosebite. O astfel de situatie in care noi am ramas perplecsi s-a creat atunci cand ea a venit la scoala cu masina. Noi am ramas inmarmuriti de admiratie pentru ca copii de liceu cu masini nu mai vazusem decat in filmele americane.
Dupa liceu, ea si prietenul ei au mers catre medicina. Facultatea a fost o degringolada lunga si plictisitoare pe care s-au straduit s-o duca la capat fara ca vreunul din ei sa profeseze ulterior in domeniu. Si-au facut un grup nou de prieteni in facultate insa au ramas in legatura si cu noi, cei din vechea gasca. Am ramas buni prieteni iar ei ma invitau frecvent la evenimentele lor.
Imi amintesc clar ca ei au fost primii care au inceput sa aduca mancare la evenimentele lor. Pana atunci, la bairame puneai alcool pe masa si era suficient. Ei au dat primele semne de maturizare si se comportau ca un cuplu casatorit de multi ani. Mergeau la restaurant cand noi mancam la fast food si stateau la hoteluri bune in concedii atunci cand noi dormeam pe plaja. Erau spectatori ai dementelor pe care noi ceilalti le faceam la mare de 1 Mai sau pe la diverse evenimente si petreceri. Ea avea masina pe mana, o Dacie rosie, si noi o admiram pentru asta.
Prietena mea este mereu cocheta. Este preocupata sa fie fardata, coafata si aranjata. Ii plac culorile pure si le foloseste. Uneori i se pune obsesiv pata pe o anumita culoare si atunci impune acea culoare in tot ce o inconjoara: casa, haine, chiar si in hainele sotului ei. De pe tocuri nu se da jos nici macar in casa. Inaltimea ei este un complex pe care insa si l-a asumat de mult. Nu mi-o pot imagina oricum inalta. Nu numai ca nu ar mai fi ea oricum.
Nu a mai avut vreo alta relatie cu un alt barbat decat sotul ei. Aparent este o raritate neverosimila insa cunoscandu-i pare cel mai normal lucru din lume. Din cauza asta, ei erau mereu plictisitori cand ne jucam invartind sticluta pentru a pune intrebari intime celorlalti. Cred ca este bineinteles si ea atrasa de alti barbati, cred ca si-a imaginat de mai multe ori cum ar fi fost daca ar fi trait altfel din punctul asta de vedere insa nu cred ca are vreun regret serios. Cred ca stie care sunt beneficiile soliditatii cuplului ei si nu ar schimba niciodata acest statut.
Prietena mea nu si-a batut prea mult capul cu cariera. Sau poate ca si-a batut capul insa nu prea i-au iesit socotelile. A profesat putin ca medic rezident insa a renuntat (cred eu pentru ca i s-a intors stomacul pe dos). A lucrat ca promoterita putin timp apoi a facut o scoala de make-up unde s-a dovedit talentata si a continuat sa profeseze ca make-up artist. Ulterior, a incercat un job mai serios intr-o multinationala iar aici lucrurile s-au complicat putin: mai intai a mers la interviu (recomandata de o prietena influenta din interior) cu foarte mult tupeu. Desi avea zero experienta in domeniul respectiv (office), a solicitat de la inceput masina, alte beneficii colaterale plus o caciula de bani, pe care (surprinzator) le-a si primit. Ulterior, atat colegii ei, cat si prietena care o recomandase au realizat ca nu are calitatile pe care le asteptau si au incercat sa scape de ea. Au profitat de concediul ei de maternitate pentru a-i desfiinta postul. Desi a primit destul de multi bani compensatori, prietena mea a fost foarte suparata pe angajator si a vrut chiar sa le deschida proces.
Dupa ce a nascut, s-a concentrat pe cresterea fetitei lor si pe decorarea unei case imense pe care au construit-o langa Bucuresti. La un moment dat, plictisandu-se probabil, a reincercat sa devina activa intrand intr-o afacere cu flori, impreuna cu un prieten comun. Intrucat niciunul dintre cei doi parteneri nu a dovedit vreo inclinatie deosebita pentru afaceri au sfarsit faliti si certati intre ei, din nou la limita unui proces. In loc sa-si asume esecul si pierderea catorva mii de euro, prietena mea a dat vina (eronat, zic eu) pe partenerul ei de afaceri, insinuand ca acesta a furat niste bani pe care oricum afacerea nu cred ca-i produsese vreodata. Dupa acest episod, s-a mai relaxat. Nu a mai avut o preocupare pentru cariera de ani buni. Este concentrata sa distribuie veniturile sotului ei pentru cheltuilelile curente si asta pare sa-i ocupe suficient timp.
Prietena mea are o calitate extraordinara si anume cea de a intui foarte bine firea oamenilor. Chiar si cu cateva rateuri semnificative (vezi partenerul ei din afacerea cu flori) cred ca are capacitatea de a analiza oamenii mult mai amanuntit decat pare si de a furniza presupuneri logice (care se si adeveresc deseori) vav de actiunile pe care acestia le fac. Calitatea se refera mai degraba la observarea defectelor oamenilor nicidecum a calitatilor. Ea o sa-ti spuna intotdeauna cine de la cine fura sau cine pe cine (si cu cine) inseala. Mai are si o calitate deosebita de a afla informatii din surse indepartate sau de aiurea. Sotul ei afla deseori acasa despre barfele de la biroul sau.
Prietena mea este foarte dedicata si sufletista in cercului ei de oameni foarte apropiati (familie, prieteni apropiati). In afara acestui cerc este insa dispusa sa calce pe cadavre, sa profite de oricine, sa traga tepe, sa faca orice in beneficiul aceluiasi cerc de oameni apropiati. Linia cercului prietenei mele este foarte clara si groasa. Nu intri in acest cerc prea usor. Insa daca ai reusit sa intri culegi si beneficiile aferente.
Cred ca si-a realizat majoritatea lucrurilor pe care si le dorea la 18 ani. Are o familie stabila, cea mai stabila pe care o stiu. Relatia lor ar trebui studiata la scoala la lectia de longevitate. Au o fetita superba, o casa imensa, au familiile aproape amandoi. Se plimba destul de mult prin lume, isi permit confortul minim de 4 stele, au o viata confortabila. Cred ca la 18 ani si-ar fi dorit ceva mai multe realizari pe cariera insa multiplele realizari in celelalte domenii compenseaza aceasta lacuna. Cred ca este fericita, mai tot timpul, cred ca se simte bine prin mall-uri si la coafor dar si la film cu fetita sau la masa cu familia. Este un om echilibrat, cu o viata frumoasa pe care cred ca ar trai-o la fel daca ar lua-o de la inceput.


10.
Am o prietena foarte buna. Cand ne-am cunoscut era o pustoaica in fitze care impresiona prin personalitatea ei. Avea gusturi rafinate, cunostea oameni speciali avea preocupari superioare. Arata bine. Era aspirationala pentru toti baietii din cartier si impresiona si mai mult prin indiferenta ei. Trecea semeata prin cartier, fara sa se uite in stanga sau in dreapta, cu „T”-ul de arhitectura sub brat. Eu eram vazut ca un privilegiat in cartier pentru ca aveam acces in casa ei.
Fratele ei era cel mai bun prieten al meu in acea vreme. In consecinta am devenit prieten si cu ea. A fost prima fata care mi-a impartasit viziunea feminina asupra lucrurilor si cred ca am invatat multe de la ea. De fapt cred ca am invatat reciproc. Eram doi adolescenti de sexe diferite impartasind experiente, crezuri si lansand principii de-a lungul noptilor lungi de vara petrecute la ei pe balcon. Stiam aproape totul despre iubitii nostri din acea perioada. Ajunsesem sa ne povestim o multitudine de detalii, inclusiv picante, despre relatiile pe care le traiam si ne dadeam cu parerea despre partenerii nostri. Am stat deseori la celalalt telefon ascultand (la invitatia ei) discutii lungi cu iubitii ei, certuri si dulcegarii deopotriva.
Nu am fost niciodata impreuna desi apropiatii ne considerau foarte potriviti. Eu ma simteam deseori antipatizat de iubitii ei, eram perceput ca un potential rival sau un amic nejustificat de intim. Ea era foarte atenta atunci cand imi cunostea o prietena si o descosea ca o viitoare soacra. Cu toate astea, nu am tinut efectiv cont nici unul de parerea celuilalt. Eram bineinteles amandoi carcostasi si exageram de fiecare data defectele partenerilor celuilalt.
Intr-o zi ne-am imbracat kitsch si am plecat prin oras. Eram imbracati absolut ridicol. Oribil. Ne-am urcat in autobuz si am mers la film la Patria. Pana acolo a fost foarte amuzant sa obervam reactiile oamenilor. Dupa film insa, distrasi de atmosfera actiunii, ni s-a facut o rusine teribila sa iesim din nou pe bulevard. Drumul spre casa nu a mai fost deloc amuzant ci jenant. Ea s-a intalnit si cu prietenul ei de atunci – probabil singurul om din Bucuresti pe care nu-si dorea sa-l intalneasca. Am facut foarte multe nebunii impreuna cu ea si cu fratele ei si am ras foarte mult povestindu-ne traznaile. Ea mi-a dat gaura de cercel in ureche, ea m-a vopsit pe par prima oara. Intr-o zi am vrut sa o sperii cand venea de la baie si m-am ascuns intr-un frigider dezafectat de pe hol. Cand am deschis usa sa o sperii geamul pe care stateam a cedat mai multe cioburi mi-au intrat in fund. Cred ca a fost amuzant cum gemeam eu intins pe pat in timp ce fratii ma pansau si imi scoteau cioburile din fund.
Nu stiu daca a absolvit pana la urma arhitectura, cert este ca a inceput sa-si doreasca sa lucreze in publicitate – influentata evident de povestile mele. Cu o zi inainte de primul ei interviu la o firma de publicitate i-am tinut un training intens care a durat toata noaptea. A luat interviul si dupa un timp i-am gasit un loc chiar in firma la care lucram eu. Tin minte ca atunci au inceput sa apara niste incordari intre noi. Eu eram probabil prea solicitant, aveam asteptari exagerate de la echipa mea iar ea se astepta la un tratament mai prietenesc, mai flexibil. Am stat o vara la mare organizand o promotie si am continuat cu discutiile noastre obisnuite insa adaptate varstei pe care o aveam. Lucreaza si astazi in publicitate desi nu cred ca ii mai place domeniul. Cred ca-l considera un rau necesar.
I-am cunoscut mai multi prieteni. Ba un rocker pletos (care a baut sticla de alcool cu care fratele ei stergea capetele casetofonului), ba un tip elegant, ba un golan, ba un finut. Cred ca in materie de barbati nu a avut niciodata incredere in ea insasi sau in gusturile proprii. Din aceasta cauza, am vazut-o mereu interesata de baietii unanim apreciati, de cei cu succes conventional. Parea ca tine mai mult cont de parerea societatii decat de parerea proprie.
In facultate l-a cunoscut pe cel care urma sa devina barbatul vietii ei. El era frumos, aspirational, avea imagine buna. Era si un tip foarte talentat si inteligent. Mie mi-a placut mereu de el iar deficientele pe care i le gaseam (egoist excesiv, etc.) erau niste banalitati inventate in spiritul discutiilor noastre din adolescenta. Au avut o relatie lunga si intortocheata cu despartiri si impacari, cu perioade foarte fericite si crize epuizante. Desi erau de peste 10 ani impreuna pareau tot niste adolescenti teribili care trec cu usurinta de la cald la rece, idealisti si utopici deopotriva. Au avut experiente felurite, au facut turism in destinatii exotice, si-au amenajat o casa superba. Au si doi copii draguti.
Problemele lor insa nu au incetat, desi ea a devenit mult mai toleranta decat o stiam eu. El a plecat un timp de acasa, mutandu-se cu alta femeie. Ea si-a gasit un strain, asa cum cere eticheta zilelor noastre (noua fitza este sa ai prieten din alta tara). Acum inteleg ca el s-a intors acasa iar statutul relatiei lor imi este incert.
N-am mai vorbit de mult asa cum vorbeam noi pe balcon, in adolescenta. Cred ca a facut multe dintre lucrurile pe care si le dorea la 18 ani. Cred ca este fericita in general, chiar daca viata ei mai aluneca uneori in haos si chiar daca mai se dezechilibreaza din cand in cand, pierzandu-si reperele.


11.
Am un prieten foarte bun. Este un baiat frumos si atletic dar si spiritual si inteligent. Dintotdeauna mi s-a parut ca are toate premisele pentru a rupe lumea in doua. Mi-a placut intotdeauna de el si mi-a fost greu la inceput sa-i gasesc si sa-i atribui vreun defect. In liceu eram prieteni buni insa ne situam subliminal intr-o rivalitate nedeclarata. Era prietenul pe care cred ca-l admiram cel mai mult. Din majoritatea punctelor de vedere mi se parea aspirational, era ceea ce consideram eu atunci ca fiind „cool”. Am avut o prietenie frumoasa in care ne incurajam reciproc la teribilisme si alte prostii.
Am rivalizat, in limite decente, si in privinta fetelor. Peste multi ani, m-a scos la o cafea si mi-a marturisit ca m-a privit in perioada aia ca pe un rival din acest punct de vedere. I-am zis ca asta nu era o noutate. Oricum, nu ne-am certat niciodata din cauza asta. Nici agresiuni nu au fost si nici nu am fi vrut sa ne stricam prietenia pentru niste motive atat de banale cum ar fi fetele.
Cred ca am fost semnificativ influentat de personalitatea acestui prieten, cred ca i-am adoptat multe elemente de stil, multe dintre glume si ceva din atitudinea de ansamblu. Ulterior am constatat ca imprumutasem mai mult din imaginea pe care el vroia sa si-o creeze si mai putin din identitatea sa. El este prietenul care s-a schimbat cel mai mult fata de perioada in care l-am cunoscut. Atunci parea etalonul maxim de extrovertire, acum stiu ca este mai degraba introvertit. Atunci parea sa fie un teribilist fara respect fata de oameni, acum am inteles ca este sensibil si emotional. Credeam ca este cel mai dur dintre prietenii mei insa ulterior am descoperit la el slabiciuni surprinzatoare care l-au umanizat si i-au schimbat radical perceptia in randul nostru.
Prietenul meu a fost coplesit de personalitatea tatalui sau care i-a indus valorile proprii si ale carui sfaturi le-a urmat foarte multi ani. In clasa a X-a tatal sau a aplicat stupida corectie a tunsului la chelie pentru a-l pedepsi pentru o prostie. Din solidaritate dar si din teribilism, ne-am ras si noi cei din gasca, in cap
A fost singurul dintre prietenii mei foarte buni pe care nu am reusit sa-l atrag absolut deloc in domeniul meu de activitate, in publicitate. Si-a dorit o cariera in IT, idee insuflata de parintii lui, si a mers in aceasta directie obtinand chiar niste succese. Tarziu de tot a apucat sa se intrebe daca directia asta chiar ii place si intelegand ca nu il satisface total a incercat sa se orienteze catre altceva. Inca este in stadiul de analiza.
Dupa facultate a inceput sa lucreze in domeniul sau. Un accident grav de masina a fost evenimentul care l-a marcat si l-a schimbat radical. A supravietuit miraculos, a avut nevoie de cateva luni de recuperare iar noi l-am gasit schimbat, de nerecunoscut. De fapt, a hotarat sa ni se infatiseze asa cum era, lasand la o parte masca de adolescent rebel. A aparut un tip sincer, mult mai calm, usor filozof, preocupat de probleme fundamentale ale vietii. Nu era un personaj neplacut insa noi eram mult prea obisnuiti cu stilul sau de dinaintea accidentului incat nu-l mai recunosteam.
Destul de repede dupa ce s-a refacut a plecat in Germania unde a stat cativa ani buni lucrand in IT. Legaturile dintre noi s-au redus considerabil iar schimbarea de atitudine parea si mai izbitoare atunci ne mai vedeam. Locuind in Germania a inceput sa aiba si preocupari usor diferite. A fost primul dintre prietenii mei care a inceput sa calatoreasca curajos prin lume. Pentru a mai tine legatura cu noi, a facut un forum unde mai multi prieteni insiram elucubratii.
S-a intors din Germania impreuna cu viitoarea sa sotie cu care s-a si casatorit imediat. Au facut cei doi copii clasici ai familiei de succes si au incercat amandoi sa-si continue carierele in tara natala. Prietenul meu a incercat mai multe afaceri, printre care un bar situat intr-o zona nepotrivita care nu a functionat prea mult si o afacere ciudata cu carbuni. A mai lucrat si pe aici in domeniul calculatoarelor insa acum inteleg ca a renuntat complet. De-a lugul celor cativa ani de cand s-au intors din Germani lucrurile nu le-au mers extraordinar insa nici prost iar familia lor este una dintre acele familii normale, foarte rare in ultima vreme.
De noi s-a indepartat de cand a revenit in tara. Sau poate noi ne-am indepartat de el, nu stiu. Probabil ca a fost plecarea lui in Germania, casnicia sau schimbarea sa, sau toate la un loc. Rezultatul este ca nu ne mai vedem aproape de loc si nimeni nu prea mai stie nimic despre el. In pofida unor mici initiative de a „tine aproape” (cum ar fi achizitionarea unui teren langa casa mea sau o afacere pe care ar fi trebuit s-o dezvoltam impreuna) am ajuns sa ne rezumam la a ne intalni la nunti si botezuri.
Dupa intoarcerea in tara el a urmat niste cursuri ciudate pe care eu le numeam „cursuri de fericire”. Avand pozitionarea unui grup de sectanti, pareau ca sunt un grup de oameni rataciti, usor de amagit cu truisme. Am ridiculizat la acea vreme aceasta pasiune a lui. La un moment dat, a primit o tema pentru acasa si anume de a-si asuma niste adevaruri nespuse fata de prietenii lui. M-a scos si pe mine la o terasa pentru a-mi marturisi niste banalitati implicite pe care le stiam de cand il cunoscusem. L-am intrebat daca isi iubeste sotia si mi-a spus: ”Am inteles la acest curs ca este alegerea mea daca o iubesc sau nu!”. Inteleg ca a mai avut astfel de intalniri tematice si cu alti prieteni. Pe noi, aceasta atitudine ne amuza, ni se parea chiar, mai in gluma, mai in serios ca a innebunit.
In ultima vreme, a mai dezvoltat un grup de oameni cu care pleaca in „evadari”, afara din oras sau din tara pentru a practica sporturi extreme. Fiind un sportiv pasionat, aceste activitati il fac sa se simta bine. Frecventa lor este insa foarte mare iar unii prieteni comuni considera ca evadarea sa este doar din cadrul familiei si a responsabilitatilor aferente. Datorita personalitatii sale puternice si a stilului aspirational pe care il mai scoate uneori la suprafata reuseste sa stranga grupuri ciudate de oameni impreuna cu care desfasoara tot felul de activitati, de tipul sporturilor extreme.
Un aspect care ne-a frapat pe toti mereu la acest prieten a fost legat de prietenele sale. Desi nu i-am cunoscut efectiv prea multe, senzatia pe care o am este ca acele fete erau mereu cu cel putin o clasa sub el. Cunsocandu-l, cu toate calitatile sale, ne asteptam intotdeauna sa-si faca prietene la fel de misto ca si el. Probabil ca el a avut intotdeauna alte repere in alegerea fetelor, probabil ca noi le priveam superficial, nu stiu. Si poate ca nici nu este imprortant.
Cred ca a realizat destul de putine dintre lucrurile pe acre si le dorea la 18 ani. Cred ca nu este atat de fericit cum si-ar dori. In adolescenta parea unul dintre cei mai fericiti oameni. De cand s-a intors din Germania, prioritatile i s-au schimbat iar fericirea molipsitoare cu care eram obisnuit a cam disparut.