Punem niste muzica? (partea I)

M-am ridicat in picioare pe “O lume minunata!” si cred ca m-am zbenguit de cateva ori. Am prins de cateva ori la TV, la Floarea din Gradina sau Cu masca si fara masca cantece ca “Fotoliul din odaie” si “Strada Sperantei”dar nu am fost impresionat. In schimb m-a impresionat “Comment ca va” si ceva mai tarziu “L’italiano”, semn ca aveam de mic o predilectie catre repertoriul international. Fiind de familie buna, eticheta culturala a casei venea la pachet un un casetofon mono, marca Sharp datorita caruia m-am familiarizat cu “Eagle” si “Rivers of Babylon”

La scoala, mi-am imbogatit universul muzical cu “Partidul, Ceausescu, Romania”, “Noi in anul 2000” si “Tot inainte, vrednici pionieri!”. Precizez ca acest din urma cantec imi place in continuare la cote maxime si ma trezesc deseori fredonandu-l in masina. Am fost respins de la cor dupa o interpretare aparent deplorabila a “Dimineti cu ferestre deschise”, castigand in schimb cu satisfactie inca o ora de fotbal pe saptamana. Adoptand inerent preferintele muzicale ale familiei am evoluat fredonand (fara sa inteleg versurile): “Voules vous dancer” si “Azzuro”.

Prima revelatie muzicala a venit pe o caseta aurie (din America) marca Maxwell si a fost “Goodbye Yellow Brick Road”. Insa revelatia majora a fost un dubluradiocasetofon Akai, in forma de submarin, care a venit la pachet cu “July Morning”. Era ultima piesa de pe fata A si (uitaseti de asta!) se intrerupea brusc, la finalul casetei – peste vreo 10 ani am aflat ca lipseau aproape 5 minute din melodie!

Intrasem deja in faza banchetelor cu bancile din clasa date la perete cand am ascultat “Marina, Marina, Marina”. Eram timid ca toti baietii iar fetele mult mai inalte decat noi dansau singure cultivandu-ne aroganta. Interpretam din banci “La sapte mii cantare!” inainte ca conceptul de Karaoke sa existe. Am dansat prima oara cu o fata (la o petrecere cu sandwich-uri cu salam de Sibiu taiat subtire ca foaia de calc) pe “El Dorado”.

Progresul evident a sosit odata cu prima mea schimbare a prefixului varstei, tot cu aport american si tot par-avion. Videocasetofonul a limpezit definitiv lucrurile: “What’s love got to do with it?”, “The power of love” (Jeni Faras – clasica gluma, la inceput eroare),“Papa don’t preach”. Daca as face un efort, as putea enumera in ordine cele 50 sau 60 de melodii imprimate pe prima videocaseta muzicala. Si as descrie si videoclipurile. Acum imi explic si fumul gros din “Lady in Red” insa pe atunci era un mister. Aveam si “Heartbreak hotel”, si “Boys, Boys, Boys”dar si “Billie Jean” sau “Careless whisper”. Si mai aveam bineinteles“The final countdown” iar artistii erau dementi, ca nimeni altii. Era exact cum e acum MTV (adica 50 de piese pe repeat), doar ca trendurile nu evoluau.

In prima tabara in care am fost am dansat in cerc (cu esarfa) pe “Geronimo’s Cadillac” insa in urmatoarea evoluasem din nou si nu mai ascultam vechituri din astea! Trecusem la “Girl, you know it’s true!” si deja aveam prietena la nivel declarativ care se frustra daca nu ii ofeream ei prima optiune de a alege mana in care tineam banul. Si profit de ocazie sa recunosc acum ca niciodata nu am vrut ca ele sa ghiceasca.

Tot din America, si la propriu si la figurat, a venit si “Smooth Criminal”,prima piesa asumata constient si public ca piesa preferata (“din lume”). Fiind pe aceeasi caseta, “Dirty Diana” a avut astfel o soarta nemeritata, fiind nevoita sa existe in umbra piesei preferate. Am terminat scoala generala pe acorduri de “Dirty Dancing” si jenat evident de un coleg care ma compatimea pe motiv ca nu ascultasem niciodata formatia Heavy Metal.

Am intrat la liceu si stiu cu precizie ca declansatorul exagerarilor mele ulterioare si a comportamentului meu teribilist si desori considerat neadecvat a fost “House of fire”. Impactul a fost atat de naucitor incat am ars si eu precum casa artistului, din temelii. “Poison”a fost doar confirmarea necesara pentru a-mi asuma cu mandrie titlul de “fan”.Statutul s-a consfiintit definitiv cu "The man behind the mask" iar ulterior, alte confirmari au venit si cu celelalte 22 de albume ale artistului pe care le-am obtinut cu dificultati inimaginabile (ce usor e acum cu mp3!).

Am sarutat (in sfarsit!) o fata cu “Blaze of glory” in cap, apoi am perseverat cu “Don’t cry”, “Crazy” sau “Nothing Else Matters”. Cred ca pe “Knocking on heaven’s door” am sarutat mai multe fete, oricum era prea difuzata, practic nu aveai loc de ea. La bairame am luat inevitabil contact si cu “Can’t touch this!”sau “Ice Ice Baby” (Gepa Electro Center) insa directia mea era luata si asumata: am parcurs deci calatoria initiatica dar lunga de la “Seek and destroy” pana la “Seasons in the Abyss”

N-am depasit (zic eu) granita dintre muzica si zgomot. Am sustinut uneori, in mod fals, “Arise” insa era doar o necesitate de imagine. Dupa o tura de ansablu de inspectie m-am stabilit la “Blood of the kings”, “Aces High”, “Breaking the law”. Din cele de nisa am ales: “Revolution calling” si “I’m alive”.

Am trait “Smells like teen spirit” exact la varsta la care am putut sa o inteleg in totalitate si am acceptat intotdeauna coborarea pana la “Losing my religion”, fara a o considera tradare. Devenisem totusi atat de convins incat saream la bataie cu cei care apreciau “Personal Jesus”sau “Friday I’m in love”.

Pe afara se auzea inca "Lambada" iar "Coco Jambo" mai avea de asteptat pana sa apara!

-----------------------------------

Sfarsitul primei parti